Isahakyan, între cuvânt și filatelie

Există scriitori care par să aparțină nu doar literaturii, ci și respirației unui popor. Avetik Isahakyan, născut la 31 octombrie 1875, este unul dintre acei autori care, odată întâlniți, rămân în memorie ca un ecou cald și persistent. Filatelia, mereu sensibilă la valorile autentice, i-a dedicat și în 2025 un timbru comemorativ, la 150 de ani de la naștere, continuând astfel omagiul început în 1975.
Farmecul lui Isahakyan stă nu doar în varietatea impresionantă a operei sale — poezii, povestiri, fabule, articole — ci și în felul în care aceste texte au străbătut lumea asemenea scrisorilor purtate de poșta de altădată. Traduse în numeroase limbi și transformate în cântece sau compoziții simfonice, creațiile sale au avut capacitatea rară de a se reinventa și de a atinge suflete din culturi diferite.

Privind cele două timbre dedicate scriitorului, mi-am imaginat un plic călător trecând peste munții Armeniei și ajungând, în cele din urmă, la un cititor îndrăgostit de literatură. Poate că acesta este, simbolic, și traseul pe care filatelia îl trasează astăzi în memoria lui Isahakyan: o călătorie tăcută, dar încărcată de semnificație.
În albumele tematice, aceste mărci poștale devin mai mult decât simple aniversări filatelice — ele sunt o invitație la lectură, o reamintire că, înainte de a fi imagine, Isahakyan a fost cuvânt și emoție.
Pentru filateliști, astfel de timbre sunt dovada că literatura nu dispare niciodată: își schimbă doar suportul, trecând de la paginile cărților la hârtia gumată a timbrelor, continuând să trăiască în colecțiile celor care prețuiesc poveștile adevărate.

Alessandro Manzoni: efigia literaturii italiene

Italia, 1973 (FDC).

Alessandro Manzoni, unul dintre cei mai importanți și influenți scriitori din istoria literaturii italiene, a lăsat o amprentă profundă și durabilă asupra peisajului cultural al Italiei și al Europei. Născut pe 7 martie 1785 la Milano, el este cunoscut în principal pentru magnum opus-ul său, „I promessi sposi” („Logodnicii”), considerat unul dintre cele mai semnificative romane din literatura italiană.

Italia, 2023.

Opera sa monumentală, „I promessi sposi”, reprezintă un portret vivid al Italiei din secolul al XVII-lea, o frescă complexă care descrie viața și societatea din acea perioadă tulbure. Manzoni a reușit să capteze esența umană în lupta sa pentru dreptate și libertate, reliefând aspecte precum corupția, opresiunea socială și sacrificiile necesare pentru a păstra integritatea morală.
Una dintre caracteristicile remarcabile ale scrierilor sale constă în abilitatea de a aduce la viață personaje realiste și profunde, cu trăsături umane complexe și contradicții, într-un mod care le face relevante și contemporane și pentru cititorii de azi.

San Marino, 1985.

Renzo și Lucia, protagoniștii săi din „I promessi sposi”, sunt figuri emblematici care încarnează lupta împotriva nedreptății și a constrângerilor sociale.
Manzoni a fost, de asemenea, un critic al sistemului social și politic al vremii sale și a fost implicat în mișcările pentru reforme sociale și politice. De-a lungul vieții sale, a susținut educația și emanciparea culturală a maselor, pledând pentru justiție și egalitate într-o societate dominată de inechități.

Vatican, 2023.

Operele lui Manzoni nu s-au limitat doar la literatură, ci au avut și un impact semnificativ asupra evoluției limbii italiene moderne. Prin contribuția sa la standardizarea limbii italiene, el a devenit o figură centrală în dezvoltarea și unificarea acestei limbi, marcând trecerea de la dialecte către limba italiană modernă.
În afara romanului său remarcabil, Manzoni a fost și un poet talentat, scriind poezii și eseuri care au continuat să inspire și să influențeze generații întregi de cititori și scriitori.

Italia, 1923.

Alessandro Manzoni a părăsit această lume pe 22 mai 1873, dar moștenirea sa literară și culturală continuă să trăiască și să inspire în prezent. Contribuția sa de necontestat în literatură și în modelarea limbii și culturii italiene îl confirmă ca fiind unul dintre cei mai mari scriitori clasici ai tuturor timpurilor.

Exploratorul sensibil și scriitorul exotic

Franța, 1937 (maximă).

Pierre Loti, numele de scena al lui Julien Viaud, este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori francezi ai secolului al XIX-lea și începutului secolului al XX-lea. Născut pe 14 ianuarie 1850 în Franța, Loti a devenit cunoscut pentru operele sale fascinante, influențate de călătoriile sale și de experiențele sale unice.
Viața lui Pierre Loti a fost plină de aventuri și explorări exotice. Ca ofițer de marină în Marina Franceză, Loti a avut ocazia să călătorească în jurul lumii, descoperind culturi și locuri noi. Aceste călătorii au avut un impact profund asupra scrierilor sale, inspirându-l să creeze opere pline de exotism și romantism.

Franţa, 2023.

Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Pierre Loti este romanul „Madame Chrysanthème”, publicat în 1887. Această carte relatează povestea unei căsătorii temporare între un marinar francez și o femeie japoneză. Prin intermediul personajelor sale complexe și al descrierilor detaliate ale vieții în Japonia, Loti a capturat cu măiestrie esența culturii japoneze și a creat o poveste emoționantă despre iubire și diferențe culturale.

Saint Pierre și Miquelon, 1969.

Loti a scris și despre alte destinații exotice, precum Tahiti, Maroc și Turcia. Opera sa „Aziyadé”, publicată în 1879, se desfășoară în Istanbul și relatează povestea de dragoste dintre un ofițer francez și o femeie turcă. Loti a reușit să aducă în viață atmosfera vibrantă și misterioasă a Istanbulului prin descrierile sale pitorești și prin abilitatea de a explora profunzimea emoțiilor umane.

Polinezia Franceză, 1973.

Stilul lui Pierre Loti se caracterizează prin sensibilitatea sa artistică și prin capacitatea sa de a transmite emoții puternice prin cuvinte. Scrierile sale sunt pline de detalii și de imagini vizuale, care reușesc să captiveze cititorul și să-l transporte în lumi îndepărtate și exotice.
Pe lângă cariera sa literară, Pierre Loti a fost și un pasionat colecționar de obiecte de artă și de suveniruri din călătoriile sale.

Franţa, 1937.

Casa sa din Rochefort, Franța, a fost transformată într-un muzeu care găzduiește o parte din colecția sa, inclusiv obiecte și documente legate de călătoriile sale și de opera sa literară.
Pe parcursul anilor, figura lui Pierre Loti a fost reflectată pe timbrele emise de diferite țări din întreaga lume. Aprecierea și recunoașterea sa ca scriitor de renume, călător și promotor al diversității culturale au condus la includerea sa pe timbre, ca o modalitate de a-l omagia și a-i perpetua memoria.

Polinezia Franceză, 1995.

Aceste timbre au prezentat adesea portretele sale, precum și scene din cărțile sale celebre, cum ar fi „Pescărușul alb”, „India” și „Madame Chrysanthème”. Ele au oferit oamenilor posibilitatea de a descoperi și a se bucura de universul literar al lui Pierre Loti, precum și de a explora temele și locurile fascinante pe care le-a explorat în scrierile sale.

Polinezia Franceză, 2017.

Prezența lui Pierre Loti pe timbrele lumii a adus în prim-plan nu numai operele sale, ci și contribuția sa la literatura mondială și la promovarea dialogului cultural între națiuni. Aceste timbre reprezintă o formă de recunoaștere a impactului său și a valorii sale în patrimoniul literar global.
Pentru colecționarii de timbre și pasionații de filatelie, timbrele cu figura lui Pierre Loti au devenit obiecte de colecție valoroase. Ele oferă oportunitatea de a adăuga o notă literară și culturală colecțiilor lor, reflectând în același timp diversitatea tematică și artistică a filateliei.

Maurițius, 1976.

Moștenirea lui Pierre Loti rămâne vie și astăzi, influențând în continuare literatura și arta. Scrierile sale au fost traduse în numeroase limbi și sunt apreciate pentru descrierile lor captivante și pentru sensibilitatea lor profundă. Loti a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai literaturii de călătorie și un explorator al lumilor interioare și exterioare.

Franța, 1950 (maximă).

 

Exploratorul care a deschis ușile Orientului pentru Vest

Marco Polo, numele care evocă aventura și descoperirea, a fost un explorator și scriitor remarcabil, ale cărui călătorii în Extremul Orient au deschis o fereastră către lumea orientală pentru Europa medievală. Născut în Veneția (sau Korčula) pe 15 septembrie 1254 și trecut la cele veșnice la Veneția pe 8 ianuarie 1324, Marco Polo a lăsat o amprentă inestimabilă asupra istoriei și literaturii de călătorie.

Familia lui Marco Polo, conform unui document din secolul al XV-lea, avea origini în Dalmatia. Tatăl și unchiul său erau comercianți aventuroși care și-au croit drum până în China, de unde s-au întors ca emisari ai marelui conducător mongol, Kublai Khan. Călătoria lor în China a fost de o importanță deosebită, iar această experiență a deschis calea pentru Marco Polo să-și înceapă propriile aventuri.

În 1271, Marco Polo și-a început călătoria spre Orient, însoțind doi călugări dominicani, pornind într-o expediție ce avea să dureze mulți ani. În calitate de însoțitor al lui Kublai Khan, Marco Polo a traversat teritorii îndepărtate, a cunoscut culturi exotice și limbi străine și a trăit experiențe care l-au marcat profund.

În ciuda aventurilor sale nemaipomenite, Marco Polo s-a regăsit în 1298 în mijlocul unui conflict naval între Veneția și Genova, fiind capturat în apropierea insulei Korčula. În timpul captivității sale, el a avut ocazia să-și împărtășească experiențele de călătorie cu un prieten apropiat, Rustichello din Pisa. Acesta a redactat în detaliu aventurile lui Marco Polo, care mai târziu au fost publicate sub numele de „Cartea minunilor lumii”, sau popular cunoscută sub numele de „Milionul”.

Lucrarea lui Marco Polo a avut un impact profund asupra lumii occidentale. Descrierile sale ale Orientului îndepărtat au deschis ochii europenilor către bogăția, complexitatea și misterul lumii orientale. Cartea sa a devenit o sursă de inspirație pentru exploratori și comercianți, iar hărțile geografice ale Extremului Orient au fost desenate și redesenate timp de secole pe baza relatărilor sale.

Moștenirea lui Marco Polo continuă să trăiască și să inspire generații întregi de călători și aventurieri. Călătoriile sale curajoase și descrierile lor captivante rămân ca un testament al curiozității umane și al dorinței de a descoperi necunoscutul. Prin opera sa, Marco Polo a construit un pod între Est și Vest, deschizând drumul pentru schimburile culturale și comerciale între cele două lumi.

Marco Polo rămâne un nume venerat în istoria descoperirilor și explorării, mărturie stând nenumăratele emisiuni filatelice care i-au fost dedicate aproape peste tot în lume. Aventurile sale au ridicat vălul asupra lumii orientale pentru lumea occidentală și au contribuit la lărgirea orizonturilor cunoașterii umane. Prin curajul și perseverența sa, Marco Polo a devenit un simbol al spiritului explorator și al curiozității infinite a umanității.

 

140 de ani de la nașterea scriitorului Panait Istrati

Panait Istrati (născut la data de 10 august 1884 în Brăila şi decedat la data de 16 aprilie 1935 în Bucureşti, cu numele la naştere Gherasim Istrati) a fost un scriitor român de limbă română și franceză. Panait Istrati este fiul nelegitim al unei spălătorese, Joiţa Istrate şi al unui contrabandist grec. A copilărit în Baldovineşti, a terminat şase ani de şcoală primară, doi fiind nevoit să-i repete. Ca şi Maxim Gorki, scriitorul rus şi apoi sovietic cu care a fost comparat adesea, şi-a câştigat existenţa ca ucenic al unui cârciumar, al unui brutar şi al unui vânzător ambulant. O vreme a fost şi cărbunar la bordul unor nave fluviale. În acest timp a citit cu aviditate tot ce i-a căzut în mână. Hoinărelile l-au purtat prin diferite oraşe: Bucureşti, Constantinopol, Alexandria, Cairo, Paris şi Lausanne. Primele încercări literare datează din 1907. Trăind în sărăcie, bolnav şi singur, a încercat să se sinucidă în anul 1921 pe când era la Nisa, dar a fost salvat, iar în buzunar i s-a găsit o scrisoare netrimisă, adresată lui Romain Rolland. Acesta este avertizat şi îi răspunde imediat încurajându-l să urmeze cariera sa de scriitor. Povestirea Chira Chiralina a fost publicată în 1923, cu o prefaţă semnată chiar de Romain Rolland. După mai multe călătorii în Rusia, în 1930 se stabileşte definitiv în ţară. Aici publică în 1933 eseul L’homme qui n’adhère à rien, în care se conturează atitudinea sa în privinţa independenţei. Chintesenţa acestui eseu îi atrage vehemente contestări. A fost tratat de TBC la Nisa şi apoi la Bucureşti. Izolat, singur şi bolnav de tuberculoză, a murit la sanatoriul Filaret.

Cuvinte ce trezesc imaginația

Urbano Tavares Rodrigues a fost un scriitor portughez născut pe 6 noiembrie 1923 la Lisabona și decedat pe 9 august 2013. El este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului al XX-lea din Portugalia, fiind cunoscut pentru operele sale literare, precum și pentru activitatea sa politică și socială.

Tavares Rodrigues a crescut într-o familie modestă, fiind fiul unui funcționar public. El a început să studieze dreptul la Universitatea din Lisabona, dar a abandonat această carieră în favoarea literaturii și jurnalismului. În timpul regimului dictatorial portughez, el a fost închis timp de șase luni pentru opiniile sale politice și a petrecut o perioadă în exil în Franța.
Operele lui Tavares Rodrigues acoperă o gamă largă de subiecte, de la politică și istorie la psihologie și filozofie. Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numără „A Batalha da Vida” (1949), „Um Adeus Português” (1970) și „Cinzas” (1981). El a câștigat numeroase premii literare, printre care Premiul Camões în 2002, cel mai important premiu literar din Portugalia.
În afară de activitatea sa literară, Tavares Rodrigues a fost implicat în mișcarea de stânga și a fost membru al Partidului Comunist Portughez. El a fost, de asemenea, un activist social și a susținut drepturile omului și libertatea de exprimare. În anii 1990, el a devenit președintele Fundației Mário Soares, o organizație non-profit care își propune să promoveze valorile democratice și să sprijine cauze sociale.
În concluzie, Urbano Tavares Rodrigues a fost un scriitor și activist social important în Portugalia secolului XX, cunoscut pentru operele sale literare și implicarea sa politică și socială. Contribuția sa la cultura portugheză rămâne remarcabilă și inspiră generații de scriitori și activiști de astăzi.

Radoje Domanović: un satirist talentat și vocea literaturii sârbe moderne

Iugoslavia, 1973 (FDC).

Radoje Domanović, născut pe 16 februarie 1873 în satul Ovsište din Serbia, a devenit unul dintre cei mai apreciați și influenți scriitori și satiriști ai literaturii sârbe. Prin operele sale satirice și critice, el a capturat spiritul epocii sale și a adus în atenția publicului problemele sociale și politice ale vremii.

Bosnia și Herțegovina, 2023
(administrația sârbă).

Domanović și-a început cariera literară ca profesor, dar pasiunea sa pentru scris și pentru satiră l-a determinat să se dedice complet literaturii. A devenit cunoscut în special pentru scrierile sale scurte, în care aborda teme precum corupția, ipocrizia și inechitatea socială. Cu o abilitate remarcabilă de a dezvălui defectele umane și de a critica sistemul politic, el a fost considerat un maestru al satirei sârbești.

Iugoslavia, 1998.

Una dintre cele mai cunoscute și apreciate lucrări ale lui Domanović este „Stradija” („Tiranul”), o povestire satirică ce explorează absurditatea și absurdul regimului politic din Serbia în timpul domniei regelui Milan Obrenović. Prin intermediul personajelor sale, Domanović ilustrează în mod vivid corupția și abuzul de putere care caracterizau societatea vremii.
Lucrările lui Domanović au fost publicate în diferite reviste și ziare, iar stilul său direct și satiric a atras atenția și a provocat reacții puternice din partea publicului și a autorităților. El a fost un critic vocal al guvernului și a folosit puterea satirei pentru a aduce în discuție problemele sociale și politice, devenind astfel o voce importantă în literatura sârbă a vremii.

Iugoslavia, 1973.

Tragicul destin al lui Radoje Domanović s-a încheiat în mod prematur. A murit la vârsta de 33 de ani, în 1908, într-un moment în care talentul și influența sa erau în plină ascensiune. Cu toate acestea, moștenirea sa literară a continuat să trăiască și să inspire generații ulterioare de scriitori și critici.
Astăzi, opera lui Radoje Domanović rămâne un pilon al literaturii sârbe și un exemplu de putere a cuvântului scris. Scrierile sale satirice au rezonat cu publicul atunci și continuă să fie relevante și astăzi, ridicând întrebări importante despre societate și politică. El a deschis drumul pentru satira și critica socială în literatura sârbă și a lăsat un impact durabil asupra tradiției literare a țării.
Astfel, Radoje Domanović rămâne un nume important în literatura sârbă și un simbol al curajului și vocii literare care își exprimă opiniile și criticile într-un mod inteligent și satiric. Lucrările sale continuă să fie studiate, apreciate și iubite de cititori din întreaga lume, reprezentând o contribuție inestimabilă la patrimoniul literar sârb și la literatura mondială.

Patronul literaturii balcanice: Miodrag Bulatović și moștenirea sa literară

Miodrag Bulatović s-a născut în 1930 în Okladi, aproape de Bijelo Polje, și a murit în 1991 în Herceg Novi. Acesta a fost un scriitor și jurnalist de renume, educat în mai multe orașe, precum Bijelo Polje, Berane, Kruševac și Belgrad. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără „Diavolii vin”, „Lupul și clopotul”, „Cocoșul roșu zboară spre cer”, „Eroul pe măgar”, „Oamenii cu patru degete”, „Al cincilea deget”, „Amantul morții” și „Gullo Gullo”.
În data de 28 februarie 2023, administrația poștală din Muntenegru a lansat o marcă poștală dedicată lui Miodrag Bulatović. Aceasta are o valoare nominală de 30 de eurocenți și măsoară 29 x 35 mm. Emisiunea a fost realizată de Romana Pehar și a avut un tiraj de 30.000 de timbre, tipărite în coli de câte 20 de exemplare (5 rânduri x 4 coloane). Emisiunea a fost însoțită și un FDC.

30 de ani de la moartea scriitorului britanic William Golding

Scriitorul britanic William Golding s-a născut pe 19 septembrie 1911 la St. Columb Minor, Cornwall. Scrie povestiri de la vârsta de şapte ani. Urmează Grammar School din Marlborough, Wiltshire, iar în 1930 se înscrie la Oxford University (Brasenose College), unde studiază mai întâi ştiinţele naturii, iar din 1932, literatura engleză, luându-şi licenţa în 1935. Debutează cu un volum de versuri (Poems) în 1934. Se angajează pentru scurt timp ca actor, apoi devine profesor la Bishop Wordsworth's School din Salisbury, Wiltshire. În 1940 se alătură Marinei Regale, reluându-şi în 1945 postul de profesor, pe care-l va părăsi definitiv în 1961.

Experienţa războiului – participă la scufundarea navei germane Bismarck şi la debarcarea din Normandia – îl marchează profund şi-l împiedică să mai vadă în om o fiinţă inocentă: pentru el până şi copiii poartă în suflet germenele răului. Aceasta este tema primului său roman, Împăratul muştelor (Lord of the Flies, 1954; Humanitas Fiction, 2007, 2009, 2013), respins de douăzeci şi unu de editori înainte de a fi publicat de Faber&Faber şi care cunoaşte un succes răsunător odată cu apariţia ediţiei paperback în 1959. Îi urmează alte unsprezece romane: The Inheritors (1955), Pincher Martin (1956), Free Fall (1959), The Spire (1964), The Pyramid (1967), Zeul scorpion (The Scorpion God, 1971; Humanitas, 2004), Darkness Visible (1979), The Paper Men (1984), trilogia To the Ends of the Earth, care cuprinde romanele Iniţierea (Rites of Passage, 1980; Humanitas, 2003), distins cu Booker Prize, Înfruntarea (Close Quarters, 1987; Humanitas, 2004) şi Fire Down Below (1989). A mai publicat o piesă de teatru şi două volume de eseuri. În 1983 Golding primeşte Premiul Nobel pentru literatură. Se stinge din viaţă pe 19 iunie 1993 în Perranarworthal, Cornwall, lăsând neterminat romanul The Double Tongue, apărut în 1995.

125 de ani de la moartea scriitorului francez Alphonse Daudet

Prozator și dramaturg francez, Alphonse Daudet s-a născut la Nimes, pe data de 13 mai 1840. În timpul școlii este un elev dotat, care obține rezultate bune și manifestă interes în special pentru literatură. Din 1855, el chiar începe să scrie. Despre perioada adolescenței petrecută cu fratele său la Paris își va aminti în cartea Le Petit Chose (1868).
Debutul lui Alphonse Daudet are loc în 1858, când publică o culegere de versuri, Les Amoureuses. În 1860, el este numit secretar al ducelui de Morny, președinte al corpului legislativ și personaj important al celui de-al Doilea Imperiu. Această slujbă îi oferă o mare libertate și îi dă posibilitatea să observe lumea politică.
În 1861, la indicația medicilor, care îl suspectau de tuberculoză, scriitorul pleacă în Algeria pentru trei luni de odihnă. În această perioada, prima lui piesă de teatru, La Derniere Idole, este jucată la Paris și are un mare succes. Revenit în țară, viața lui în Paris este strălucitoare, participă la evenimente mondene și piesele sale de teatru sunt apreciate (Les Absents, L`Oeillet Blanc).
În 1863 își petrece vara în Provence, unde găsește o moară abandonată, pitorească moară Tissot, care îi apare că un simbol al acelei zone amenințate de progres. Daudet vrea să transmită acest sentiment și prietenilor săi parizieni, astfel că în 1865, după moartea ducelui de Morny, se consacră în totalitate scrisului și publică Lettres de mon moulin.
În 1867 se căsătorește cu Julia Allard, o tânără din înalta societate pariziană, care îi va fi, pe lângă soție, și o colaboratoare devotată.
În anii care urmează, Daudet scrie foarte mult: Les Contes du Lundi (1873), Fromont Jeune et Risler An (1874), Jack (1876), Le Nabab (1877), Les Rois en exil (1879), Numa Roumestan (1881). Are două eșecuri teatrale cu piesele Lise Tavernier și L`Arlesienne, a căror muzică a fost compusă de Bizet. Publicarea lui Tartarin de Tarascon (1872) nu are nici ea succesul sperat.
Începând cu 1880, Daudet suferă de primele atacuri ale unei maladii incurabile a măduvei, la început confundată de medici cu reumatismul. El este nevoit să facă diverse cure, în special în Alpi. Totuși, operele lui nu încetează să apară: L`Evangeliste (1883), Sapho (1884), Tartarin sur les Alpes (1885), L`Immortel (1889) și Trente Ans de Paris (1888). Boala sa agravandu-se, Daudet încetează să mai scrie, ultimul sau roman fiind Soutien de Famille (1897). Continuă, totuși, să exercite o mare influență în cercurile literare. Se stinge din viață în urma unui atac de cord, la 16 decembrie 1897. Anul acesta, cu prilejul comemorării a 125 de ani de la moartea sa, am machetat întregul poștal (plic), format C6, care a fost multiplicat într-un tiraj de 13 exemplare.

170 de ani de la moartea istoricului Nicolae Bălcescu

Pe 29 noiembrie 1852 s-a stins din viață la Palermo, istoricul, scriitorul și omul politic Nicolae Bălcescu, la vârsta de numai 33 de ani. A fost întemeietorul istoriografiei moderne, principalul animator al Revoluției de la 1848, un patriot și martir al neamului românesc. S-a remarcat în mod deosebit prin implicarea sa în mişcările revoluţionare din Ţara Românească în anul 1848, fiind cel care a redactat proclamaţia pe care revoluţionarii români au citit-o la Islaz, ce prevedea drepturi şi libertăţi pentru românii din Ţara Românească precum, libertatea individuală, emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor cu despăgubire, dar şi desfiinţarea privilegiilor feudale şi independenţa administrativă şi legislativă a poporului român. Marea sa operă „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, scrisă în exil, începând cu 1849, a rămas în manuscris fiind publicată postum de către Alexandru Odobescu, în 1861 - 1863.

190 de ani de la nașterea scriitorului englez Lewis Carroll

Lewis Carroll (pseudonimul lui Charles Lutwidge Dodgson) s-a născut pe 27 ianuarie 1832 și a fost un prozator, matematician, logician, cleric și fotograf englez.
Într-o epocă victoriană în care erau la modă povestirile sentimentale, Lewis Carroll a creat o literatură pentru copii marcată de fantezie, umor absurd și satiră. Scrierile sale cele mai apreciate din acest domeniu sunt: Alice în Țara Minunilor (Alice`s Adventures in Wonderland) apărută în 1865 și Alice în Țara Oglinzilor (Through the Looking Glass) publicată în 1872. Opera scriitorului cuprinde și un poem, The hunting of the Snark, publicat în 1876, precum și romanul fantastic Sylvie and Bruno („Silvia și Bruno”, 1893).
S-a ocupat cu filozofia, logica și matematica.
A ținut cursuri de matematică la Oxford și a scris tratate de algebră și de geometrie. A introdus logica implicației stricte în matematică și a descoperit două paradoxuri logice. A arătat că elementul demonstrativ în aritmetică prezintă o mare importanță pedagogică.
A murit la 14 ianuarie 1898 în Guildford, suferind de penumonie.

Pentru a marca aniversarea a 190 de ani de la nașterea matematicianului englez am machetat un întreg poștal (plic) pornind de la o fotografie a autorului la masa sa de lucru.

80 de ani de la asasinarea istoricului Nicolae Iorga

Nicolae Iorga s-a născut în Botoșani la 5 iunie 1871, așa cum apare în registrul pentru născuți pe anul 1871. În unele lucrări apare în mod greșit ca dată a nașterii 17 ianuarie 1871. Confuzie apărută, cel mai probabil, din cauza faptului că istoricul era sărbătorit și pe data de 17 iunie, după stilul vechi. Tatăl său, Nicu Iorga (avocat) și mama Zulnia (născută Arghiropol) erau ortodocși. Strămoșii lui Nicolae Iorga se pare că erau de origine aromână, veniți din zona Pindului, deși istoricul nu s-a identificat niciodată explicit și fără echivoc cu această etnie. Probabil din cauza luptelor balcanice nesfârșite de a revendica acest popor și istoria lui, istoricul a manifestat o reținere în a-și însuși apartenența etnică explicit, însă în cartea auto-biografică „O viață de om așa cum a fost” scriitorul neagă subtil legătura cu grecii și se mândrește că provine pe linie maternă din aristocrația bizantină și după tată direct din munții Pindului, pe care orice istoric îi acceptă ca vatra veșnică a macedonilor aromani. 

În anul 1940 regimul lui Carol al II-lea s-a prăbușit. Neașteptata cedare a Basarabiei și Bucovinei de nord sovieticilor a șocat societatea românească și l-a revoltat pe Iorga. La două ședințe ale Consiliului de Coroană ținute la 27 iunie, a fost unul din cei șase membri (din totalul de 21) șcare s-au opus ultimatului impus de URSS, cerând cu insistență apărarea armată a Basarabiei. Mai târziu, Dictatul de la Viena a cedat Ungariei Transilvania de Nord, astfel agravându-se criza politică și morală, care a dus la instaurarea Statului Național-Legionar cu Ion Antonescu ca Conducător, sprijinit de un guvern legionar. Iorga decide să suspende apariția gazetei Neamul Românesc, explicând că: „Când s-a produs o înfrângere, steagul nu se predă, ci pânza lui se înfășoară în jurul inimei. Inima luptei noastre a fost ideea culturală națională”. Văzut vinovat pentru uciderea lui Codreanu, a primit noi amenințări de la Garda de Fier, prin scrisori de ură, atacuri în presa mișcării legionare (Buna Vestire și Porunca Vremii) și tirade de la sediul legionar din Văleni. S-a opus noului guvern susținându-și atașamentul față de regele care fusese obligat să abdice.
Nicolae Iorga a fost obligat să părăsească domiciliile din București (unde deținea o casă nouă în cartierul Dorobanți) și din Vălenii de Munte din cauza cutremurului din noiembrie 1940. S-a mutat la vila sa din Sinaia, unde a terminat Istoriologia umană. A fost ridicat de un grup de legionari, în după-amiaza zilei de 27 noiembrie, și ucis lângă Strejnicu. A fost împușcat de nouă ori, cu pistoale de 7,65 mm și 6,35 mm. Asasinarea lui Iorga este des menționată în paralel cu cea a politicianului țărănist Virgil Madgearu, răpit și omorât de legionari în aceeași noapte, și cu Masacrul de la Jilava. 

Moartea lui Iorga a generat consternare și a cutremurat comunitatea academică. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă. Discursul funerar a fost ținut de istoricul francez exilat Henri Focillon, din New York, numindu-l pe Iorga „una dintre personalitățile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei țări și în istoria inteligenței umane”. În țară, Garda de Fier a interzis plângerea sa în public, exceptând un necrolog în cotidianul Universul și o ceremonie ținută la Academia Română. Un ultim omagiu a fost adus de filozoful Constantin Rădulescu-Motru, care-l numea, în termeni asemănători celor folosiți de Focillon, „curajosul intelectual al națiunii”, „toată înțelepciunea și originalitatea unui geniu român”, „... a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt...”.
Trupul lui Iorga a fost îngropat la cimitirul Bellu din București, în aceeași zi cu funeraliile lui Madgearu. Cei prezenți, printre care se aflau politicieni și diplomați străini, au sfidat interdicția Gărzii de fier cu prezența lor. Ultimele texte ale lui Iorga, recuperate de tânărul său discipol G. Brătescu, au fost ținute de criticul literar Șerban Cioculescu și publicate la o dată ulterioară. Gheorghe Brătianu a preluat postul lui Iorga de la Institutul de Studii Sud-Europene și Institutul de Istorie a Lumii (reintitulat din 1941 Institutul Nicolae Iorga).

90 de ani de la nașterea scriitorului britanic James Graham Ballard

James Graham Ballard (n. 15 noiembrie 1930, Shanghai, China – 19 aprilie 2009, Londra, Anglia) a fost un romancier englez, scriitor de povestiri și membru proeminent al mișcării Noul Val al științifico-fantasticului.
Cel mai cunoscut roman al său este Crash (1973), adaptat în 1996 pentru cinematografie de David Cronenberg și romanul semi-autobiografic Empire of the Sun (1984), ecranizat de Steven Spielberg, bazat pe copilăria lui Ballard în Shanghai și intervenția armatei imperiale japoneze în timpul celui de-al doilea război chino-japonez.
Marca poștală cu care ilustrăm articolul de astăzi face trimitere la romanul The Drowned World (Lumea scufundată, 1962) în care orașele au fost înghițite de oceane și transformate în mlaștini. O catastrofă naturală face ca lumea reală să se transforme într-un peisaj de vis, provocând personajele centrale să regreseze mental.Deasupra acestora a crescut o junglă tropicală luxuriantă ca în Terțiar. O mână de supraviețuitori navighează către nord, deasupra unei Londre scufundate, croindu-și drum printre reptile amfibii și animale uriașe. Povestea are loc în anul 2145. Parcă mai avem un ... hop până atunci. 

170 de ani de la nașterea scriitorului scoțian Robert Louis Stevenson

Robert Louis (Balfour) Stevenson (n. 13 noiembrie 1850 în Edinburgh, Scoția – d. 3 decembrie 1894 în Apia, Samoa) a fost poet și romancier scoțian, autor al unor jurnale de călătorie și reprezentant de seamă al neoromantismului în literatura engleză.
Este cunoscut, în special, pentru cărțile Treasure Island (Insula comorii) și The Strange Case of Dr. Jekyll and Mr. Hyde (Straniul caz al doctorului Jekyll si al domnului Hyde).

115 ani de la nașterea scriitorului englez de origine maghiară Arthur Koestler

Arthur Koestler (n. 5 septembrie 1905, Budapesta, Austro-Ungaria – d. 1 martie 1983, Londra, Regatul Unit) a fost romancier și ziarist evreu britanic.
S-a născut la Budapesta într-o familie evreiască de limba germană. În tinerețe, după studii universitare la Viena (1922-1926) și trei ani petrecuți în Palestina, ajunge la Berlin unde lucrează ca jurnalist și devine membru al Partidului Comunist din Germania (1932-1938).
Participă la Războiul Civil din Spania de partea republicanilor, cade prizonier, dar este eliberat în 1937 și se stabilește în Franța. După marea epurare stalinistă din URSS (1938), se dezice definitiv de comunism și publică, pentru scurtă vreme, un săptămânal antinazist și antisovietic. Se înrolează în Legiunea Străină franceză, în 1940 este internat într-un lagăr de prizonieri, dar reușește să scape și să ajungă în Anglia, unde se stabilește definitiv și primește cetățenie. Adept, în ultimii ani ai vieții sale, al eutanasiei, se sinucide împreună cu soția sa, în anul 1983. 

100 de ani de la nașterea scriitorului Charles Bukowski

Henry Charles Bukowski (n. 16 august 1920, Andernach, Republica de la Weimar – d. 9 martie 1994, San Pedro, SUA) a fost un poet, nuvelist și romancier american, de origine germană. Bukowski este adesea cunoscut sub pseudonime ca: Hank, Buk, Henry Chinasky, acesta din urmă fiind un alter-ego în numeroase romane autobiografice.
Scrierile lui Bukowski au fost influențate de mediul social, cultural și financiar din orașul Los Angeles. Opera sa vorbește despre viața obișnuită a americanilor bogați, despre scris, alcool, relații și corvoada muncii. Bukowski a scris mii de poezii, sute de povestiri și șase romane, în total publicând peste 60 de cărți. Este considerat unul dintre cei mai influenți scriitori americani ai secolului al XX-lea.
Bukowski a publicat mai mult în reviste literare mici, de la începutul anilor '40 până la începutul anilor '90. Aceste poezii și povestiri au fost republicate mai târziu de Black Sparrow Press (acum HarperCollins/ECCO) în volume ale operei sale. Deci vrei să fii scriitor (So you want to be a writer) este considerat unul dintre cele mai bune poeme ale lumii ce tratează libertatea de exprimare a unui artist. În anii '80, Bukowski a colaborat cu ilustratorul Robert Crumb la o serie de cărți de benzi desenate.

140 de ani de la nașterea actorului de revistă Constantin Tănase

Constantin Tănase (n. 5 iulie 1880, Vaslui, România – d. 29 august 1945, București, România) a fost un actor român de scenă și de vodevil, celebru cupletist și o figură cheie în teatrul de revistă românesc.
S-a născut într-o familie modestă (tatăl, Ion Tănase, era laborant de farmacie), într-o casă țărănească din Vaslui, județul Vaslui. A fost un elev mediocru, cele mai mari note fiind la muzică și sport, iar primul contact cu teatrul l-a avut prin frecventarea spectacolelor de la Grădina „Pîrjoala”, unde se juca teatru popular, cu actori precum Zaharia Burienescu și I.D. Ionescu. Acest lucru l-a inspirat în crearea unui grup de teatru de amatori împreuna cu prietenii, cu care juca scene din piesele Meșterul Manole, Căpitanul Valter Mărăcineanu sau Constantin Brâncoveanu, prima lor scenă fiind beciul casei. În timp, reprezentațiile s-au mutat în hambar și chiar în poiată.
Prima experiență profesională ca actor a fost în cadrul trupei de teatru de limba idiș condusă de Mordechai Segalescu: aveau nevoie de un actor pentru un spectacol în Vaslui și a fost ales tânărul Tănase, care era deja nelipsit de la repetiții. În 1896 termina gimnaziul și, în ciuda dorinței sale de a deveni actor, s-a înscris la liceul militar din Iași, unde a fost respins la examenul medical, singura probă unde nu-și făcuse griji, în favoarea unui fiu de colonel. Dezamăgit, s-a îndreptat către Brăila, unde a frecventat o scurtă perioadă liceul „Nicolae Bălcescu”, la care însă a fost nevoit să renunțe după câteva săptămâni din lipsă de bani.
În 1919 a pus bazele trupei de teatru Cărăbuș în București, împreună cu care urma să creeze o tradiție de teatru de cabaret/revistă pe parcursul următorilor 20 de ani, tradiție prezentă și astăzi, mai ales la Teatrul de revistă „Constantin Tănase”, care funcționează încă la adresa fostului „Cărăbuș” pe Calea Victoriei, 33-35, în inima Bucureștiului. 

120 de ani de la nașterea aviatorului francez Antoine de Saint-Exupéry

Antoine-Marie Roger, viconte de Saint-Exupéry (n. 29 iunie 1900, Lyon – d. 31 iulie 1944, deasupra Mării Mediterane) a fost un poet, jurnalist, aristocrat, romancier și eseist francez, aviator căzut pe frontul antifascist. S-a făcut cunoscut unui cerc larg de cititori în special datorită povestirii „Le Petit Prince” („Micul Prinț”, 1943), una din cele mai răspândite cărți din lume, tradusă în trei sute șaizeci și una de limbi.
Antoine de Saint-Exupéry s-a născut la 29 iunie 1900 la Lyon. În 1910 intră la colegiul din Le Mans și își continuă studiile la Fribourg (Elveția) . În 1921 intră în aviația franceză și, în 1926, devine pilot de linie al unei companii particulare. La începutul celui de-al al Doilea Război Mondial se înrolează în aviația militară franceză și, după armistițiul din 1940, părăsește Franța și se stabilește la New York (S.U.A.). În toamna anului 1942, odată cu debarcarea trupelor aliate în Africa de nord, Saint-Exupéry părăsește America și își reia activitatea ca pilot de război.
După o perioadă de instructaj în Statele Unite ale Americii, participă, începând din 1943, la mai multe misiuni în Africa, Sardinia și Corsica. În timpul unui zbor de recunoaștere deasupra Mării Mediterane la 31 iulie 1944, avionul său este doborât și Antoine de Saint-Exupéry este considerat, de atunci, dispărut.
În 1998 s-au găsit în Marea Mediterană o brățară gravată cu numele său și bucăți din avionul Lightning P38, cu care decolase din Corsica. În octombrie 2003, din largul mării, în dreptul Marsiliei au fost scoase la suprafață fragmente ale avionului, care au putut să fie identificate fără dubiu ca aparținând avionului cu care zburase Saint-Exupéry.

308 ani de la nașterea filosofului Jean-Jacques Rousseau

Jean Jacques Rousseau (n. 28 iunie 1712 - d. 2 iulie 1778) a fost un filozof francez de origine geneveză, scriitor și compozitor, unul dintre cei mai iluștri gânditori ai Iluminismului. A influențat hotărâtor, alături de Voltaire și Diderot, spiritul revoluționar, principiile de drept și conștiința socială a epocii; ideile lui se regăsesc masiv în schimbările promovate de Revoluția franceză din 1789.
Rousseau a menținut o profesie a acestei filosofii religioase și a lui Jean Calvin ca om de drept modern pe tot restul vieții sale. Opiniile sale despre religie prezentate în lucrările sale de filozofie pot totuși să lovească pe unii ca fiind discordanți cu doctrinele catolicismului și ale calvinismului.
Deși a lăudat Biblia, a fost dezgustat de creștinismul din ziua sa. Afirmarea lui în Contractul Social că adevărații adepți ai lui Isus nu ar face cetățeni buni ar fi putut fi un alt motiv pentru condamnarea lui Rousseau la Geneva.
În secolul al XVIII-lea a privit pe Dumnezeu doar ca un creator abstract și impersonal al universului, pe care ei îl asemănau cu o mașină uriașă. Riscul lui Deis diferă de tipul obișnuit în intensitatea sa emoțională. El a văzut prezența lui Dumnezeu în creația sa, inclusiv omenirea, care pe lângă influența dăunătoare a societății este bună pentru că Dumnezeu este bun. Rousseau atribuind o valoare spirituală frumuseții naturii anticipează atitudinile romantismului din secolul al XIX-lea față de natură și religie.
Rousseau era supărat că viziunile lui deziste erau atât de condamnate, în timp ce filosofii mai atei au fost ignorați. El s-a apărat împotriva criticilor viziunilor sale religioase în „Scrisoarea către Christophe de Beaumont, Arhiepiscopul de Paris, în care insistă asupra faptului că libertatea de a discuta în chestiuni religioase este în esență mai religioasă decât încercarea de a impune convingerea prin forță”.