Publicitate

30 iunie 2019

110 ani de la nașterea compozitorului român Paul Constantinescu

Paul Constantinescu (n. 30 iunie 1909, Ploiești - d. 20 decembrie 1963, București) a fost un compozitor român de origine evreiască, membru corespondent (1963) al Academiei Române. Profesor la Conservatorul de muzică „Ciprian Porumbescu” din București. Constantinescu a fost un talent artistic cu certe aptitudini și față de literatură (poezie), artă plastică (desen, caricatură), cinematografie (operatorie). A manifestat o constantă preocupare față de folclor și melosul bizantin, transformându-se dintr-un cercetător pasional într-un creator de forme sonore novatoare, originale. Contrar generației anterioare ce și-a făcut studiile peste hotare, Constantinescu s-a călit la flacăra unor pedagogi de vocație din țară, reușind să-și apropie sursele de inspirație din solul natal, chiar de la debutul creator.
Studiile muzicale le-a început la Ploiești în 1919, după care le-a continuat la Conservatorul din București (1929-1933), având ca profesori pe Mihail Jora (armonie, compoziție, contrapunct), Constantin Brăiloiu (Istoria muzicii), Dimitrie Cuclin (estetica muzicală). Din 1933 și până în 1935 și-a perfecționat studiile muzicale la Viena cu Franz Schmidt, Joseph Marx (compoziția).
A fost profesor de armonie, contrapunct și compoziție la Academia de muzică religioasă, apoi la Școala de muzică militară și la Conservatorul din București. Paul Constantinescu a avut o activitate multilaterală în calitate de violinist, dirijor, compozitor, profesor, 18 ani la rând fiind profesor de armonie la Conservatorul din București. A întreprins culegeri de folclor, a susținut prelegeri, conferințe, emisiuni de radio și televiziune. A fost consilier pentru secția de cinematografie în Ministerul Propagandei Naționale din București și la Radiodifuziunea română.
Întreaga sa creație arată orientarea spre valorificarea valențelor folclorului și ale melosului psaltic, bizantin. A compus practic în toate genurile muzicii clasice, de la operă la lied, de la balet la simfonie, de la muzică de film la oratoriu.

29 iunie 2019

200 de ani de la nașterea istoricului Nicolae Bălcescu

Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, București – d. 29 noiembrie 1852, Palermo) a fost un istoric, scriitor și revoluționar român. Alături de fratele său mai mic, Barbu, a participat la Revoluția din 1848. Prin capodopera sa Românii supt Mihai Voievod Viteazul, Bălcescu l-a impus în canonul național pe voievodul Mihai Viteazul.
Născut în București, într-o familie de mici boieri, era fiul pitarului Barbu și al „serdăresei” Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălcești, Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu. Tatăl lui Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824. Nicolae Bălcescu avea doi frați: Costache și Barbu, precum și două surori: Sevasta și Marghioala. Într-un alt document se mai pomenește și de o altă soră: Eleni.
Studiază la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alții, pe Ion Heliade Rădulescu. La 19 ani intră în armată, iar în 1840 participă, alături de Eftimie Murgu, Marin Serghiescu Naționalul, la conspirația Filipescu, care este descoperită, și este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani, până la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica și venirea lui Bibescu.
După ce este eliberat înființează împreună cu Ion Ghica și Christian Tell o altă organizație secretă numită Frăția, călătorește prin toate teritoriile locuite de români: Țara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum și prin Franța și Italia și studiază istoria, fiind editor, alături de August Treboniu Laurian, al unei reviste de istorie numită Magazin istoric pentru Dacia, apărută începând cu 1844.
Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris și publicată de Alexandru Odobescu, în 1861 - 1863.
Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forțele revoluționare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederații europene. Cu un pașaport eliberat la Paris, la 27 septembrie 1850, „au nom de Sa Majesté l'Empereur des Ottomans”, în primăvara lui 1852, pleacă la Constantinopol, de aici, la Galați și încearcă să pătrundă în Țara Românească, însă autoritățile nu-i permit, deși e bolnav și vrea să o vadă pe mama sa, în vârstă și bolnavă. Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin Malta, Napoli și se stabilește la Palermo, în Sicilia, la hotelul „Alla Trinacria”. Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani.

28 iunie 2019

105 ani de la Atentatul de la Sarajevo

Atentatul de la Sarajevo (supranumit și „Împușcătura care s-a auzit în toată lumea”) a avut loc în data de 28 iunie 1914 pe podul latin din Sarajevo. În atentat au fost uciși arhiducele Franz Ferdinand și soția sa, ducesa Sophie Albina Chotek, de către extremistul sârb Gavrilo Princip. Acesta a fost unul dintre cei șase membri ai rețelei teroriste coordonate de Danilo Ilić, care avea în spate organizația panslavistă Mâna Neagră.
Obiectivul politic al atentatului a fost desprinderea provinciilor slave din sudul Austro-Ungariei, astfel încât să formeze Iugoslavia. Atentatul a dus direct la izbucnirea Primului Război Mondial, când Austro-Ungaria a trimis un ultimatum Serbiei, care a fost parțial respins. Austro-Ungaria a remis Serbiei o declarație de război, ceea ce a însemnat izbucnirea conflagrației.
Conducătorul acestor conspiratori militari sârbi a fost șeful Seviciului de Informații Militare Sârb, Dragutin Dimitrijević, mâna sa dreaptă, maiorul Vojislav Tankosić, și spionul Rade Malobabić. Maiorul Tankosić i-a înarmat pe asasini cu bombe și pistoale, apoi i-a antrenat. Asasinii aveau acces la aceeași rețea clandestină de case-refugiu și de agenți pe care a folosit-o Rade Malobabić pentru infiltrarea armelor și agenților în Austro-Ungaria.

27 iunie 2019

445 de ani de la moartea pictorului italian Giorgio Vasari

Giorgio Vasari (n. 30 iulie 1511, Arezzo, Italia – d. 27 iunie 1574, Florența), pictor, architect și istoric de artă italian, devenit celebru prin lucrarea: „Viețile celor mai renumiți arhitecți, pictori și sculptori italiani, de la Cimabue până în timpurile noastre” ("Vite de' più eccellenti architetti, pittori et scultori italiani, da Cimabue insino a' tempi nostri", 1550 și 1568).
Giorgio Vasari se naște la 30 iulie 1511 în Arezzo (Toscana), fiu al lui Antonio Vasari și al Maddalenei Tacci. Își începe ucenicia artistică pe lângă pictorul francez Guillaume Marcillat, autorul compozițiilor pentru vitraliile Domului din Arezzo. În 1524 pleacă la Florența, unde lucrează în atelierul lui Andrea del Sarto și în academia de desen a lui Baccio Bandinelli. Începând cu anul 1529, frecventează împreună cu Francesco Salviati atelierul lui Raffaello da Brescia și ia lecții de oreficerie de la Vittore Ghiberti. Între anii 1536 și 1539 călătorește prin diverse orașe ale Italiei (Roma, Arezzo, Florența, Veneția), realizând o serie de picturi, printre care portretul ducelui Alessandro de' Medici, o compoziție cu Nașterea Domnului pentru schitul din Camaldoli, alegoria pe tema Concepției Imaculate pentru biserica „St. Apostoli” din Florența.
În anul 1550 apare prima ediție a operei de care este legat renumele lui Vasari: „Vite de' più eccellenti architetti, pittori et scultori italiani da Cimabue insino a' tempi nostri”, în care ordonează materialele culese încă din anul 1540 asupra vieții și operelor marilor artiști. În această perioadă face cunoștința lui Michelangelo, care îl sfătuiește să se ocupe și de arhitectură.
În anul 1570 a fost chemat la Roma de papa Pius al V-lea, unde a pictat trei capele din palatul Vaticanului: Capella di San Michele, San Pietro Martire și Santo Stefano. În 1573, prepară desenele pentru decorarea cupolei Domului din Florența, realizată de arhitectul Filippo Brunelleschi. În vârstă de 63 de ani, Giorgio Vasari moare în ziua de 27 iunie 1574 în Florența. Casa sa din Arezzo este astăzi un muzeu dedicat vieții și operei sale.

26 iunie 2019

195 de ani de la nașterea fizicianului britanic Lord Kelvin

Sir William Thomson, din 1892 Lord Kelvin (n. 26 iunie 1824, Belfast, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 17 decembrie 1907, Largs, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei), a fost un fizician britanic, renumit îndeosebi prin lucrările sale științifice în domeniul termodinamicii.
Născut la Belfast, William era fiul lui James Thomson, profesor de matematică și inginerie la Royal Belfast Academical Institution.
Pe lângă teoria temperaturii absolute pentru care a devenit faimos, Kelvin a formulat și alte idei precum calcularea vechimii Pământului, care la mijlocul anilor 1800 era o problemă foarte dezbătută și controversată. A conceput prima linie de telegraf care traversa Atlanticul.
De-alungul timpului a obținut numeroase titluri nobiliare și distincții, printre care:
1866 - a fost numit cavaler de către regina Victoria (Sir William Thomson);
1883 - a primit medalia de aur de la Royal Society of London;
1892 - a devenit baron, fiind înnobilat tot de către regina Victoria (1st Baron Kelvin).

25 iunie 2019

125 de ani de la nașterea fizicianului Hermann Oberth

Născut la Sibiu pe data de 25 iunie 1894 (în perioada dualismului austro-ungar), Hermann Oberth a fost, pe lângă rusul Konstantin Țiolkovski și americanul Robert Goddard, unul dintre cei trei părinți fondatori ai științei rachetelor și astronauticii. Cei trei nu au colaborat niciodată, în mod activ, concluziile cercetărilor lor fiind în mod esențial identice, deși cercetarea a avut loc în mod independent.
Încă de la vârsta copilăriei (la aproximativ 11 ani), Hermann a fost fascinat de acest subiect prin cărțile lui Jules Verne, în special De la Pământ la Lună și În jurul Lunii, pe prima mărturisind că a citind-o de nenumărate ori până ce a ajuns aproape să o știe pe dinafară. În urma influenței acestor cărți și concluziei personale că ideile prezentate de Jules Verne nu erau întru totul fanteziste, Hermann a construit primul model de rachetă încă din școala generală, pe când avea în jur de 14 ani.
Hermann Oberth a realizat că, deși combustibilul rachetei se consumă, prin aceasta reducându-se masa rachetei, continuă totuși să existe un rezervor care conținea combustibilul consumat, acesta nemaifiind util din punct de vedere funcțional. Hermann a ajuns astfel, în mod independent, să inventeze conceptul de ardere în etape a combustibilului.

24 iunie 2019

510 ani de când Henry VIII este încoronat ca Rege al Angliei

Henric al VIII-lea (n. 28 iunie 1491 – d. 28 ianuarie 1547) a fost rege al Angliei din 21 aprilie 1509 până la moartea sa.
Henric al VIII-lea a fost al doilea monarh al Casei Tudor, succedând tatălui său, Henric al VII-lea. Este faimos datorită faptului că a avut șase soții: Catherine de Aragon, Anne Boleyn, Jane Seymour, Anne de Cleves, Catherine Howard și Catherine Parr.
Henric VIII a fost al doilea fiu al lui Henric VII și al Elisabetei de York. Fratele său mai mare, Arthur, Prinț de Wales, a murit în 1502, lăsându-l pe Henric moștenitor al tronului.
Născut la Palatul Placentia în Greenwich, Henric al VIII-lea a fost al doilea copil al regelui Henric VII și al Elisabetei de York. Din cei șase frați ai lui Henric, numai trei — Alexandru (Prinț de Wales), Margareta și Maria — au supraviețuit copilăriei. În 1493, la vârsta de doi ani, Henric este numit Conetabil al Castelului Dover și Lord Warden iar în 1494 Duce de York.
Henric a primit o educație de prim rang și vorbea fluent în latină, franceză și spaniolă. Pentru că era de așteptat ca tronul să fie moștenit de fratele mai mare al lui Henric, Prințul Arthur, Henric a fost pregătit pentru o viață monahală.
În 1502, după moartea fratelui său Arthur la vârsta de 15 ani, Henric devine Prinț de Wales și moștenitor al tronului. Deoarece moartea prematură a Prințului Arthur a rupt alianța maritală dintre Anglia și Spania .
Consiliul, care dorea s-o păstreze pe Caterina regină, roagă pe noul Prinț de Wales s-o accepte ca soție. Deoarece un text din Levitic interzicea căsătoria dintre un cumnat și o cumnată, a trebuit să se obțină o bulă papală (în 1503) și să se facă dovada că prima căsătorie a Caterinei n-a fost consumată. La 14 luni după decesul soțului ei, Caterina este logodită cu Henric. Caterina era cel mai mic copil supraviețuitor al regelui Ferdinand al II-lea de Aragon și al reginei Isabela I a Castiliei. În 1505 când Henric al VII-lea își pierde interesul față de o alianță cu Spania, tânărul Henric declară că logodna a fost aranjată fără consimțământul său.
După moartea regelui Henric al VII-lea, la numai 17 ani, Henric al VIII-lea se căsătorește cu Caterina la 11 iunie 1509 și la 24 iunie 1509 cei doi sunt încoronați la Westminster Abbey.

23 iunie 2019

130 de ani de la nașterea poetei Anna Ahmatova

Anna Ahmatova (n. 11/23 iunie, 1889, Bolșoi Fontan, lângă Odessa - d. 5 martie 1966, Domodedovo, lângă Moscova) a fost o poetă rusă.
Și-a început activitatea în 1912, fiind considerată una din persoanele cele mai reprezentative ale curentului literar denumit „Acmeism”. După Revoluția Socialistă din Rusia, publicarea lucrărilor Annei Ahmatova a fost interzisă. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial și-a reluat activitatea, dar în 1946 a fost din nou criticată de organele partidului comunist și împiedicată să-și publice lucrările. În 1956, după moartea lui Stalin, Anna Ahmatova a fost reabilitată și a redevenit una din persoanele cele mai importante din lumea literată a Uniunii Sovietice.
În 1964 i s-a decernat premiul internațional de poezie Aetna-Taormina, iar în 1965 i se decernează titlul de doctor honoris causa de către Universitatea Oxford din Regatul Unit. În 1964, la vârsta de 74 de ani, Anna Ahmatova a fost aleasă președinte al Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică. A tradus în rusă versuri ale poetului Mihai Eminescu.

22 iunie 2019

75 de ani de la debutul Operațiunii Bagration

Operațiunea Bagration a fost numele de cod dat de sovietici Ofensivei Bieloruse în timpul celui de-al doilea război mondial, care a curățat teritoriul Bielorusiei sovietice și al Poloniei răsăritene de trupele germane. Operațiunea s-a desfășurat între 22 iunie – 19 august 1944.
Această ofensivă a dus la distrugerea aproape completă a Grupului de Armate Centru și a trei dintre armatele componente: Armata a 4-a, Armata a 3-a Panzer și Armata a 9-a. Armatele sovietice implicate direct în Operațiune Bagratilon au fost Frontul I Baltic, Frontul I Belarus, Frontul al II-lea Belarus și Frontul al III-lea Belarus. Operațiunea s-a încheiat cu una dintre cele mai grave înfrângeri ale armatei germane (Wehrmacht Heer) din tot războiul.
Numele de cod al acestei operațiuni a fost dat în cinstea prințului georgian Piotr Bagration, general al armatei țariste mort în Bătălia de la Borodino.

21 iunie 2019

Reflecții filatelice asupra activității miniere din România (1945 - 1975)

Patrimoniul natural îl definim și acceptăm ca fiind ansamblul componentelor şi structurilor fizico-geografice și biocenotice (floristice, faunistice) ale mediului natural, a căror importanță şi valoare ecologică, economică, ştiinţifică, biogenă, sanogenă, peisagistică, recreativă şi cultural-istorică are o semnificaţie relevantă pentru generaţiile prezente şi viitoare. Promovând constant tematici filatelice care au ca subiect frumusețile și bogățiile naturale ale țării noastre, entitatea administrativă responsabilă cu emiterea de mărci poștale realizează o serie de emisiuni de mărci poștale în ale căror imagini regăsim, de asemenea, preocupările industriale ale vremii. În lucrarea de față ne propunem să facem o incursiune în istoria filateliei și să aducem în discuție cele dintâi preocupări semnificative în promovarea activității miniere și a eșantioanelor minerale, fosile și geme din România. În acest context, obiectivul principal constă în identificarea, indexarea și descrierea principalelor articole filatelice emise în România (timbre poștale, FDC-uri, plicuri ocazionale, cărți poștale și maxime etc) pentru perioada 1945-1975.
Lucrarea, în limba engleză, cu ISBN (978-613-9-94757-7), a apărut la prestigioasa editură Lambert Academic Publishing și poate fi procurată direct de pe site-ul MoreBooks.

180 de ani de la nașterea scriitorului brazilian Machado de Assis

Joaquim Maria Machado de Assis, cunoscut și ca Machado de Assis, Machado sau Bruxo do Cosme Velho, (n. 21 iunie 1839, Rio de Janeiro, Brazilia – d. 29 septembrie 1908, Rio de Janeiro, Brazilia) a fost un romancier, poet și nuvelist brazilian. Este considerat unul dintre cei mai de seamă scriitori brazilieni.
Proza sa de început are trăsături predominant romantice și suferă de inegalitatea tonului. A doua perioadă a creației sale, cea realistă, configurează tipuri, situații și ambianțe ale societății braziliene a timpului, sceptice și cosmopolite, distingându-se prin analiza sentimentelor, claritate stilistică, înflorită de reflecții critice, uneori ironice, alteori umoristice.

20 iunie 2019

200 de ani de la nașterea compozitorului francez Jacques Offenbach

Jacques Offenbach (nume la naștere: Jacob Eberst, n. 20 iunie 1819, Köln - d. 5 octombrie 1880, Paris) a fost un compozitor și violoncelist evreu originar din Germania, naturalizat francez. El este considerat întemeietorul operetei moderne ca gen de sine stătător al teatrului muzical. A avut o influență mare asupra compozitorilor de operete care i-au urmat, în special Johann Strauss, Jr. și Arthur Sullivan. Cele mai bune creații ale sale au fost puse în scenă în secolul al XX-lea și continuă să facă parte din repertoriul teatrelor de operă și operetă din prezent, una dintre acestea fiind opera Povestirile lui Hoffmann.
Născut la Köln, fiul unui cantor, Offenbach și-a demonstrat talentul în muzică încă de la vârste fragede. La vârsta de 14 ani a fost admis ca student al Conservatorului din Paris, dar a renunțat la studii după doar un an, găsindu-le nesatisfăcătoare. Din 1835 până în 1855 și-a câștigat existența ca violoncelist, devenind cunoscut la nivel internațional și ca dirijor. Ambiția sa a fost să compună piese comice pentru teatrul muzical. Deoarece conducerea Opéra-Comique din Paris nu era interesată de punerea în scenă a lucrărilor sale, Offenbach pune în 1855 bazele unui mic teatru pe Champs-Élysées. Acolo a prezentat o parte din operetele sale, multe dintre ele devenind populare.

19 iunie 2019

Ziua mondială a nudismului


Ziua mondială a nudismnului (naturismului) este celebrată în fiecare an pe data de 19 iunie. Această practică a nudismului, inventată de francezi, a devenit ulterior filozofie revoluţionară pe vremea lui Wilhelm al II-lea, ultimul împărat al Prusiei.
Naturismul, numit pe vremuri şi „gimnosophie”, a luat naştere în Franţa, la iniţiativa unui geograf de la mijlocul secolului 19. Elisée Reclus considera că nuditatea colectivă, sinonimă cu libertatea este şi un mijloc de revitalizare fizică. Practica se dezvoltă mai întâi în rândul anarhiştilor şi socialiştilor, înainte de a lua amploare şi în restul societăţii.
La sfârşitul anilor 1800, naturismul trece Rhinul şi apare în Prusia împăratului Wilhelm al II-lea. În vremea aceea, sexul şi nuditatea sunt teme tabuu, iar naşterea mişcării naturiste este o reacţie în faţa industrializării tot mai mari a ţării. În condiţii de lucru tot mai grele, lumea se gândeşte cum să trăiască, să profite de viaţă altfel.
În 1893, un sociolog german scrie o carte intitulată „Nacktkultur” („Cultura nudităţii”), una dintre primele cărţi care promovează binefacerile nudităţii sociale. De la pardesiile cu gulerul ridicat pentru bărbaţi şi corsetele rigide acoperite de rochii până în pământ ale femeilor, lumea descoperă brusc plăcerile statului în pielea goală pe malul mării sau în apă. Prima staţiune balneară nudistă din Germania îşi deschide porţile în 1903 la Klinberg, nu departe de Lübeck (ea se numeşte centru „gimnic” la început), staţiune ce-şi va închide porţile de-abia în 1981. Spre 1915, Prusia numără nu mai puţin de 380 de staţiuni similare, care fac elogiul naturismului colectiv. Apare chiar şi o mişcare nouă, intitulată Frei-Körper-Kultur, cultura corpului liber, care se va extinde treptat, mai întâi la statele germanice, apoi între cele două războaie, în Franţa, pentru a trece Atlanticul, începând cu anii 1950.

18 iunie 2019

555 de ani de la moartea pictorului flamand Rogier van der Weyden

Rogier van der Weyden (n. 1399/1400 – d. 18 iunie 1464, Bruxelles), pictor flamand, unul dintre cei mai mari ai secolului al XV-lea, împreună cu Jan van Eyck, păstrează accente gotice, dar introduce un nou realism. Opera sa este bazată pe armonia dintre construcția ritmată a liniilor și emoția expresivă, sfântă. Realismul său îi inspiră personaje făcute din carne și oase, simple, patetice și mișcătoare.
Arta lui Van der Weyden inspiră numeroși artiști europeni: pe italieni, sensibili la detaliile (naturaliste), și pe cei din Țările de Jos, Hugo van der Goes, Hans Memling, Petrus Christus, Dirk Bouts și Gerard David. A fost adesea imitat și copiat până în secolul al XVI-lea.
Rogier van der Weyden realizează scene religioase și portrete, pictate în ulei pe lemn, panouri unice, dipticuri sau polipticuri, de format mare sau mic; comenzile au venit din partea confreriilor (Louvain...), a comandantilor religiosi (episcopul de Tournai) sau privați (cancelarul Rolin, J. De Braque, P. Bladelin, Ferry de Clugny). La Tournai, se inițiază în stilul gotic. Maeștrii săi, Robert Campin, poate Maestrul din Flemalle și Jan van Eyck îl formează în spiritul artei lor. Se stabilește la Bruxelles, apoi face o călătorie în Italia, la Roma și la Ferrara, orașe a căror artă are o slabă înrâurire asupra stilului său.

17 iunie 2019

Ziua Naţională a Islandei

Insula a fost descoperită de exploratori irlandezi în jurul secolului IX. Cei dintâi colonişti au fost celţii, cărora le-au urmat vikingii, în anul 874.
La scurtă vreme, în anul 930, a fost înfiinţat cel mai vechi sistem parlamentar al Europei, aşa-numitul Althing, marcând sfârşitul perioadei de colonizare. Întâlnirile anuale ale Althing se ţineau la Tingvellir, punctul central al istoriei Islandei pentru o lungă perioadă. În anul 982, Eric cel Roşu, exilat de către Althing din Islanda pentru omor, porneşte pe mare şi descoperă Groenlanda, devenind câţiva ani mai târziu întâiul colonist al acestui imens ţinut. Fiul său, Leif Eriksson ("Eric cel Norocos"), a fost unul din conducătorii expediţiilor vikinge care au ajuns, în jurul anului 1000, până pe coasta continentului nord-american (urmele unei aşezări temporare a acestora au fost descoperite în nordul insulei Newfoundland).
La 1 decembrie 1918, Danemarca recunoaşte Islanda ca stat suveran, însă continuă s-o ţină legată de ea. După ce Danemarca fusese ocupată, în 1940, de Germania, iar apărarea insulei fusese preluată, începând din 1941, de către SUA, Islanda îşi declară deplina independenţă la 17 iunie 1944, la Tingvellir.

16 iunie 2019

Ziua Copilului African

Marcată în fiecare an în 16 iunie, Ziua Internațională a Copilului din Africa a fost sărbătorită prima dată în 1991 la inițiativa Organizației Unității Africane.
În ziua de 16 iunie 1976, în Africa de Sud, mii de copii şi elevi au ieşit în stradă pentru a-şi revendica dreptul la o educaţie de calitate şi dreptul de a învăţa în limba lor maternă.
Autorităţile au deschis focul împotriva protestatarilor şi câteva sute de copii au fost ucişi. În săptămânile care au urmat zilei de 16 iunie, mai multe mii de oameni s-au alăturat revoltelor: peste o mie de persoane au fost rănite, alte aproape o sută au fost ucise.
În fiecare an UNICEF celebrează această zi printr-un Summit la care ia parte Grupul celor Opt, G8.

15 iunie 2019

170 de ani de la moartea celui de-al 11-lea președinte al SUA, James Knox Polk

James Knox Polk (n. 2 noiembrie 1795, Pineville, Carolina de Nord, SUA – d. 15 iunie 1849, Nashville, Tennessee, Tennessee, SUA) a fost cel de-al unsprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii, servind un singur termen prezidențial între 4 martie 1845 și 3 martie 1849. Polk s-a născut în Mecklenburg County, Carolina de Nord, dar a trăit și a reprezentat statul Tennessee.
A fost ce de-al 9-lea Guvernator al statului Tennessee în funcție în perioada 14 octombrie 1839 – 15 octombrie 1841.
De asemenea a ocupat funcția de Președinte al Camerei Reprezentanților a SUA în perioada 7 decembrie 1835 – 4 martie 1839.
A fost Congressman în Camera Reprezentanților a SUA, în perioada 4 martie 1833 – 4 martie 1839 în Circumscripțiile Districtului Congresional 9 și 6 din Tennessee.

14 iunie 2019

50 de ani de la nașterea jucătoarei de tenis Steffi Graf

Stefanie Maria Graf (n. 14 iunie 1969, Mannheim) este o fostă jucătoare germană profesionistă de tenis. Ea a câștigat de 22 de ori marile turnee internaționale de tenis „Grand Slam” care cuprind „Australian Open”, „French Open”, „Wimbledon” și „US Open”. Timp de 377 de săptămâni a fost jucătoarea numărul unu de tenis în lume. În 1988 a câștigat toate cele 4 turnee Grand Slam cât și Jocurile Olimpice, fiind până în prezent singura care a câștigat așa-numitul „Golden Slam” (adică toate cele patru turnee „Grand Slam” și „Jocurile Olimpice” în același an).
În 1973 Steffi avea 3 ani când a luat prima oară în Brühl (Baden) o rachetă de tenis în mână. Ideea de a încerca jocul de tenis aparține tatălui ei, Peter Graf, care era agent la o asociație de asigurări și vânzător de automobile până la vârsta de 27 de ani când descoperă posibilitățile sale în domeniul sportului de tenis. În câțiva ani ajunge jucător și antrenor de tenis de câmp. El recunoaște din timp talentul și reflexele excelente ale fiicei sale și începe antrenarea ei. Deja în anul 1975 Steffi câștigă turneul micilor jucători de tenis în München. În 1977 Steffi, la vârsta de 7 ani, va câștiga alte turnee de tenis, lucru care îl determină pe tatăl ei să renunțe la profesie și să se dedice antrenării fiicei sale spre o carieră promițătoare.

13 iunie 2019

145 de ani de la nașterea poetului și eseistului argentinian Leopoldo Lugones

Leopoldo Lugones Argüello (n. 13 iunie 1874, Villa de María del Río Seco, Córdoba, Argentina - d. 18 februarie 1938, Tigre, Buenos Aires, Argentina) a fost un poet, jurnalist și politician argentinian.
Se naște la 13 iunie 1874 la Río Seco, Córdoba. Devine membru fondator al Centrului socialist din Córdoba. Lucrează ca funcționar la Poșta columbiană, apoi devine inspector școlar. În 1924 devine reprezentant al Columbiei în Comitetul de cooperare intelectuală de la Societatea Națiunilor. Ajunge director al Bibliotecii Consiliului Național al Educației între 1924-38. În 1929 pune bazele partidului fascist Lega Repubblicana. Devine prieten cu poetul nicaraguan Rubén Darío. Scrie proză (povestiri, un roman, eseuri și studii istorice) și poezie. În 1926 primește Premio Nacional de Literatura (Premiul Național pentru Literatură). Se sinucide cu cianură în suburbia Tigre a orașului Buenos Aires pe 18 februarie 1938.

12 iunie 2019

95 de ani de la nașterea celui de al 41-lea președinte al SUA, George Bush

George Herbert Walker Bush, GCB, (n. 12 iunie 1924, Milton, SUA – d. 30 noiembrie 2018, Houston, SUA) a fost un politician american care a fost cel de-al patruzeci și treilea vicepreședinte (1981 - 1989) și cel de-al patruzeci și unulea președinte al Statelor Unite ale Americii (1989 - 1993). Membru al Partidului Republican, înainte de a fi președinte, a servit ca congressman al House of Representatives din Texas (1967 - 1971), ambasador al SUA la Organizația Națiunilor Unite (1971 - 1973), președinte al Comitetului Național Republican⁠(d) (1973 - 1974), șef al Biroului de legătură al SUA în Republica Populară Chineză (1974 - 1976), director al Central Intelligence Agency (1976 - 1977), Președinte al First International Bank din Houston (1977 - 1980) și, ca cel de-al 43-lea vicepreședinte, sub președinția lui Ronald Reagan (1981 - 1989). Era cel mai în vârstă președinte și vicepreședinte în viață. Din anul 2000, el a fost numit "George H. W. Bush", "Bush 41", "Bush the Elder", sau "George Bush Senior" pentru a fi diferențiat de fiul său cel mai mare, George W. Bush, care a devenit cel de-al patruzeci și treilea președinte al SUA. Înainte ca fiul său să devină președinte, acesta era numit simplu George Bush sau Președintele Bush.

11 iunie 2019

Flori melifere

Astăzi, marți, 11 iunie 2019, Romfilatelia vine în întâmpinarea pasionaţilor de floră prin introducerea în circulaţie a emisiunii de mărci poștale „Flori melifere” (LP #2243).
Flora meliferă reprezintă totalitatea plantelor melifere din raza de zbor a albinelor, apicultura având ca obiectiv cunoașterea albinelor și realizarea unor producții cât mai mari și mai diversificate de miere, fiind cunoscută relația simbiotică dintre activitatea albinelor și reproducerea plantelor.
În flora României există specii de plante melifere care se remarcă printr-o producție de miere ridicată, dar și prin aspectul lor deosebit de încântător, în cadrul acestei emisiunii fiind ilustrate cele mai apreciate flori melifere aparținând teiului argintiu, salcâmului, florii-soarelui, rapiței și mărului.
Teiul argintiu (Tilia tomentosa) este un arbore foios, ale cărui flori sunt reprezentate pe timbrul cu valoarea nominală de 1,90 lei (corespondenţă internă neprioritara cu greutatea cuprinsă între 100 și 500 g).
Salcâmul (Robinia pseudoacacia) este un arbore foios, ale cărui flori sunt ilustrate pe timbrul cu valoarea nominală de 2,80 lei (corespondenţă internă prioritara cu greutatea până la 50 g).
Floarea-soarelui (Helianthus annuus) este reprezentată pe timbrul cu valoarea nominală de 5 lei (corespondenţă internațională neprioritara cu greutatea până la 50 g).
Rapița (Brassica rapa subsp. oleifera) este reprodusă grafic pe timbrul cu valoarea nominală de 8,50 lei (corespondenţă internațională prioritara cu greutatea cuprinsă între 50 și 100 g).
Mărul (Malus domestica), ale cărui flori sunt ilustrate pe timbrul cu valoarea nominală de 12 lei (tariful recomandat al unei corespondențe internaționale prioritare), este un arbore ce face parte din familia Rosaceae, fiind cultivat pe glob în peste 10.000 de soiuri. Mărul poate avea o longevitate de până la 150 de ani, în funcție de portaltoi.
Emisiunea este machetată de George Ursachi și este completată de 2 FDC-uri (457 de seturi) și un album filatelic (LP #2243a).

155 de ani de la nașterea compozitorului și dirijorului german Richard Strauss

Richard Strauss (n. 11 iunie 1864, München – d. 8 septembrie 1949, Garmisch-Partenkirchen) a fost compozitor și dirijor german, strălucit reprezentant al muzicii cu program. I-a urmat ca dirijor lui Hans von Büllow la conducerea orchestrei din Meiningen. A dirijat la operele din Berlin, München, Viena.
Realizează o sinteză modernă a unui romantism aflat în prelungirea idealului clasic.
A compus 14 opere, printre care se pot menționa: Salomeea, Cavalerul rozelor, Electra, Ariadna pe Naxos, Femeia fără umbră, Arabela; baletele: Legenda lui Iosif și Frișca; poemele simfonice: Don Juan, Moarte și transfigurație, Till Eulenspiegel, Don Quichotte, Așa grăit-a Zarathustra, O viață de erou și simfoniile: Simfonia Alpilor și Simfonia Domestică.

10 iunie 2019

200 de ani de la nașterea pictorului francez Gustave Courbet

Gustave Courbet, (n. Jean Désiré Gustave Courbet, 10 iunie 1819, Ornans/Franche-Comté - d. 31 decembrie 1877, La Tour-de-Peilz/Elveția) a fost un pictor francez, care a condus mișcarea artistică a realismului în pictura franceză din secolul al 19-lea. Într-unele din operele sale exprimă un naturalism violent, ca în tabloul intitulat Originea lumii, 1866. Angajat în evenimentele politice ale timpului său, a fost ales în conducerea Comunei din Paris din anul 1871. Viața lui coincide cu o perioadă deosebit de furtunoasă di istoria Franței: întoarcerea pe tron a Bourbonilor după căderea lui Napoleon, Revoluția din iulie 1830, Revoluția din 1848, a II-a Republică, al II-lea Imperiu, Comuna din Paris și, în fine cea de-a III-a Republică. În ciuda convingerilor sale republicane, Courbet nu este legat de niciun regim politic al Franței secolului al XIX-lea, rămânând fidel, cum avea să spună el însuși, "regimului libertății".
Jean Désiré Gustave Courbet s-a născut la 10 iunie 1819 la Ornans, un sat din regiunea Franche-Comté, la poalele masivului Jura, nu departe de granița cu Elveția. Familia Courbet făcea parte din mica burghezie, tatăl artistului, Régis Courbet, era proprietar de pământ. Gustave a fost foarte legat de bunicul său, Jean-Antoine Oudot, care i-a insuflat idealurile republicane.
La vârsta de doisprezece ani urmează micul seminar din Ornans, unde învață tehnica desenului de la un fost elev al lui Jean Antoine Gros (1771-1835). Șase ani mai târziu, învață pictura la cursurile Colegiului Regal din Besançon. La sosirea lui în Paris pentru a studia Dreptul, în anul 1839, ia contact cu pictori ca Eugène Delacroix și Jean Auguste Ingres, se interesează însă mai mult de creația lui Théodore Géricault. Se decide repede și irevocabil să devină pictor și, începând din anul 1840, se dedică tot mai mult studiilor sale de pictură. Se înscrie la cursul pictorului academic Charles Steuben, frecventează și câteva academii așa zise independente, pentru a putea lucra după model, studiază la Muzeul Louvre maeștrii picturii spaniole, venețiene și olandeze. Îi admiră în special pe olandezi - pe Rembrandt van Rijn și pe Frans Hals - iar în 1847 face chiar o călătorie în Olanda pentru a cunoaște mai bine pictura olandeză.

09 iunie 2019

45 de ani de la moartea scriitorului guatemalez Miguel Ángel Asturias, laureat al Premiului Nobel

Miguel Ángel Asturias Rosales - cunoscut mai ales ca Miguel Ángel Asturias - (n. 19 octombrie 1899; d. 9 iunie 1974, Madrid) este cel mai important scriitor din Guatemala, creația sa literară fiind răsplătită cu un Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1967 „pentru creația lui literară plină de viață, adânc înrădăcinată în modul de viață și tradițiile indigenilor din America Latină”.
S-a născut la 19 octombrie 1899, în Ciudad de Guatemala. Pentru a scăpa de persecuțiile dictatorului Estrada Cabrera, părinții săi se refugiază la țară, în provincia Baja Veracruz. Astfel, Asturias și-a petrecut o mare parte din copilărie în atmosfera încărcată cu miturile indiene, care aveau să-i influențeze în mare măsură operele literare. Mai târziu se întoarce cu părinții săi în capitală, unde va urma cursurile liceale, iar apoi se va înscrie la Facultatea de drept.
În 1920 participă împreună cu ceilalți studenți la revolta care a răsturnat regimul lui Cabrera. Peste trei ani este însă silit să fugă din țară din cauza loviturii militare din 1921 și a prigoanei la care erau supuși cei cu vederi progresiste.
Miguel Ángel Asturias primește Premiul Lenin pentru pace în 1966 și Premiul Nobel pentru Literatură în 1967.
Și-a petrecut ultima perioadă a vieții la Madrid, trecând în neființă pe 9 iunie 1974. Este înmormântat în cimitirul Père Lachaise, din Paris.

08 iunie 2019

Ziua Oceanului Planetar

Ziua Oceanul Planetar se sărbătorește din 8 iunie 1992, la summit-ul mondial de la Rio de Janeiro, Brazilia, însă nu este încă recunoscută drept sărbătoare internațională de Națiunile Unite. La data declarării, erau definite patru obiective, reflectate prin proiectul propus pentru anul 2009: „Seas the day!” (trimitere la maxima „Trăiește-ți clipa”, tradusă în engleză ca „Seize the day”).
Primul obiectiv este acela de a acționa în fiecare clipă, de a schimba perspectiva cetățenilor, încurajându-i să se gândească la ce semnifică marea pentru ei și la ce are ea de oferit oamenilor. Al doilea mare obiectiv este de a le oferi oamenilor șansa să învețe. Multe persoane nu-și dau seama de abundența de vietăți care trăiesc în apă și de consecințele pe care le au factorii antropogenici asupra lor. Un alt punct important este acela de a schimba stilul de viață al oamenilor și percepția acestora asupra mărilor ți oceanelor. Cel de-al patrulea obiectiv major este de a sărbători. Fie că oamenii locuiesc pe țărm sau nu, pot participa la orice eveniment care are scopul de a promova îngrijirea oceanelor.
Ziua Oceanului Planetar este în fiecare an o ocazie de a onora produsele pe care oceanul le oferă economiei mondiale, ca de exemplu peștele și, de asemenea, posibilitatea de a-l naviga și amintește de fiecare dată situația precară în care se află Oceanul Planetar care, în urma poluării intensive a apei, a pierdut pe parcursul istoriei zeci de specii de animale și plante acvatice.

07 iunie 2019

140 de ani de la nașterea exploratorului danez Knud Rasmussen

Knud Johan Victor Rasmussen (n. 7 iunie 1879 - d. 21 decembrie 1933) a fost explorator, antropolog și etnolog danez.
În 1910 pune bazele orașului Thule, în nordul Golfului Melville, cu scopul de a realiza un centru comercial pentru populația locală, o fundație având menirea de a ridica nivelul material, cultural și spiritual al eschimoșilor și o bază de expediții în regiunile polare.
De aici, Rasmussen a organizat celebrele expediții Thule, în număr de șapte care au contribuit foarte mult la cunoașterea Groenlandei și Arcticii americane (1911-1933).
În 1912 reușește să traverseze, împreună cu Peter Freuchen, Groenlanda, în extremitatea sa nordică, de la Thule la fiordurile Danmarks și Independence, stabilind un record de viteză (cei 1 230 km. au fost străbătuți cu 65km./zi) și demonstrând că nu există nici un canal între Țara (peninsula) Peary și insula Groenlanda.
În anii 1916-1918 explorează marile fiorduri de pe coasta nordică a Groenlandei, iar în 1919 face cercetări etnografice pe insula Angmagssalik de pe coasta de Sud-Est a marii insule.
În perioada 1921-1924 Rasmussen organizează și conduce cea de-a cincea expeditie Thule , considerată ca cea mai mare călătorie din istoria Arcticii în sănii trase de câini, prilej cu care vizitează și studiază toate grupurile de eschimoși din Groenlanda până la strâmtoarea Bering. Pleacă (7 septembrie 1921) din Upernavik, de pe coasta vestică a Groenlandei, împreună cu cartograful Peter Freuchen, arheologul Therkel Mathiassen, etnologul Kaj Birket-Smith și alții. Străbate strâmtoarea și golful Hudson, prima iernare realizând-o la vest de acesta, unde trăiește în mijlocul eschimoșilor caribu, a căror viață era legată de migrațiile renilor, care nu cunoșteau pescuitul și nu foloseau focul.

06 iunie 2019

420 de ani de la botezul lui Diego Velázquez, pictor spaniol

Diego Rodríguez de Silva y Velázquez (n.1599, Sevilla – d. 6 august 1660, Madrid) a fost unul dintre cei mai cunoscuți pictori spanioli din sec. XVII-lea. Reprezentant al stilului baroc, s-a remarcat în special ca portretist la curtea regelui Filip al IV-lea al Spaniei. În același timp, Velázquez este creatorul unei noi viziuni și al unui nou mod de zugrăvire a naturii. Acest lucru a determinat ca, la sfârșitul secolului al XIX-lea, majoritatea impresioniștilor să valorifice în pictura lor moștenirea lui Velázquez.
Diego Velázquez vine pe lume în primăvara târzie a anului 1599, în orașul Sevilla din Andaluzia. Botezul său are loc la 6 iunie în biserica din cartierul popular "San Pedro". Era fiul lui Juan Rodriguez de Silva, dintr-o familie de nobili portughezi scăpătați, și al Jeronimei Velázquez. După obiceiul spaniol, Diego și-a adăugat numele mamei și a rămas cunoscut în istoria artei sub numele Velázquez. Din fragedă copilărie îl interesa desenul, la vârsta de 11 ani ajunge în atelierul lui Francisco Pacheco, care îi transmite cunoștințe complexe, legând teoria de practica artei. Velázquez obține brevetul de pictor la 14 martie 1617, ceea ce îi dă dreptul să deschidă un atelier propriu, să creeze sub numele său și să primească elevi. Are deabia 18 ani. În 1618 se căsătorește cu Juana, fiica maestrului său Pacheco, de la care primește o bogată zestre.

05 iunie 2019

240 de ani de la nașterea cărturarului iluminist român Gheorghe Lazăr

Gheorghe Lazăr (n. 5 iunie 1779, Avrig - d. 17 septembrie 1823, Avrig) a fost un pedagog, teolog, traducător și inginer român, considerat fondatorul învățământului în limba română din Țara Românească (în 1818 a înființat în București prima școală cu predare în limba română, Școala de la Sfântul Sava).
Data nașterii acestui părinte al învățământului bucureștean este controversată. Istoricul Ștefan Lupșa conchide că Gheorghe Lazăr s-ar fi născut la 9 ianuarie 1782, bazându-se pe un protocol care menționează nașterea sa la acea dată. După alți autori, data nașterii sale ar fi 5 iunie 1779.
Fiu de țăran liber, Gheorghe Lazăr a fost luat de mic în casa baronului Samuel von Brukenthal. Remarcându-i aptitudinea pentru studiu, baronul l-a trimis să studieze la gimnaziile din Sibiu și Cluj, și apoi la Viena, unde a urmat studii superioare de filozofie, istorie și de științe fizico-matematice. Ulterior a studiat și teologia. Întors în Transilvania, la Sibiu, a fost hirotonisit arhidiacon și a obținut un post la Școala teologică ortodoxă. A tradus în limba română o serie de lucrări cu caracter pedagogic și chiar un manual de pedagogie. Din păcate a intrat în conflict cu episcopul Vasile Moga care, fiind un adept al învățământului în limba slavonă, a împiedicat activitatea culturală a lui Lazăr, interzicându-i tipărirea manualelor în limba română. În urma unui proces disciplinar, la sfârșitul anului 1815 guvernatorul Transilvaniei l-a destituit pe Gheorghe Lazăr din funcție, punându-l sub supravegherea autorităților polițienești. Aceasta l-a determinat ca, în 1816, să treacă munții și să se stabilească la București, unde și-a câștigat existența mai întâi ca profesor particular.

04 iunie 2019

80 de ani de la nașterea actorului român Alexandru Arșinel

Alexandru Arșinel (n. 4 iunie 1939, Dolhasca, Baia, azi Suceava) este un actor român de comedie, care a contribuit la teatrul de revistă, televiziune și film. A fost director al Teatrului de revistă „Constantin Tănase” din București.
A studiat la IATC (1962).
Încurajat de mama sa, se prezintă la examenul de admitere la Facultatea de Teatru din București. În 1960 a fost ales să prezinte alături de colega sa, Cici Dumitrache un spectacol televizat, regizat de marele Valeriu Lazarov, care îi reunea pe studenții de la Actorie, Regie și Conservator. A fost prima sa întâlnire cu divertismentul și cu Televiziunea în primul sediu al TVR din strada Molière... Avea să fie o dragoste reciprocă, la prima vedere, care durează de peste 55 de ani. La absolvirea facultații, promotia 1962 - Constantin Diplan, Camelia Zorlescu, Mișu Dobre, Harry Baranga, Harry Zomenov, Ion Fiscuteanu, Mihai Gingulescu și Ion Andrei - pleacă la Târgu Mureș unde se deschide secția română la Teatrul Maghiar. În 1964, dă concurs la Teatrul de Revista “Constantin Tănase”, joacă alături de Mircea Crișan, Puiu Călinescu, Horia Căciulescu, Ion Antonescu - Cărăbuș, Zizi Șerban, Mihai Ciucă, Elena Burnaz, cuplurile Horia Șerbănescu – Radu Zaharescu sau Nicu Constantin - Alexandru Lulescu în spectacole de teatru de revistă și face cuplu pe scenă cu Stela Popescu, dând viață cupletelor scrise de Puiu Maximilian.

03 iunie 2019

95 de ani de la moartea scriitorului ceh de limbă germană Franz Kafka

Franz Kafka (n. 3 iulie 1883, Praga, Austro-Ungaria – d. 3 iunie 1924, Kierling, Austria) a fost un scriitor de limbă germană, evreu originar din Praga. Reprezentant remarcabil al prozei moderne, a exercitat o influență covârșitoare asupra literaturii postbelice. Cu mesaje adesea codificate în parabole ce pot genera multiple interpretări, operele sale se caracterizează printr-o viziune halucinantă, grotescă, tragicomică asupra realității, caracteristică expresionismului și suprarealismului. Narațiunea evoluează de multe ori labirintic și fragmentar, iar temele abordate sunt alienarea, brutalitatea fizică și psihologică, cosmicul conflictul oedipal și biblic dintre tată și fiu, complexitatea absurdă a birocrației și imposibilitatea omului de a înțelege sensul propriei existențe. Printre cele mai importante creații kafkiene se numără romanele Procesul, Castelul și America, nuvela Metamorfoza sau povestirile Verdictul, Colonia penitenciară, Un artist al foamei, Un medic de țară și Marele zid chinezesc.
În 1909, Kafka a debutat literar cu o colecție de opt schițe (Contemplare), publicate în revista literară Hyperion din München. A întreținut, între 1912 și 1917, o corespondență asiduă cu Felice Bauer, cea care i-a fost de două ori logodnică, iar apoi, începând cu 1920, a corespondat cu Milena Jesenská, o cunoscută scriitoare cehă, care i-a tradus în cehește câteva povestiri. În ciuda numeroaselor sale iubiri și pentru a se dedica scrisului, Kafka a rămas toată viața celibatar, la fel ca multe din personajele sale. A avut o fire hipersensibilă și a suferit din cauza anxietății sociale, a insomniei, ipohondriei și depresiei. A fost un iubitor al naturii și al activităților în aer liber, iar interesul său pentru cultura evreilor răsăriteni a început să se manifeste în 1911, când a descoperit teatrul idiș. Către sfârșitul vieții a îmbrățișat și unele idei sioniste.
Primele simptome ale tuberculozei lui Kafka au apărut în 1917, dar el a refuzat să se trateze într-un sanatoriu. Starea sănătății i s-a agravat și, începând cu 1922, nu a mai putut lucra. În ultimele luni ale vieții, a fost internat în sanatoriul din Kierling, lângă Viena. A murit la 3 iunie 1924 în brațele prietenului său, doctorul Robert Klopstock, și ale ultimei sale iubite, Dora Diamant. Post-mortem, opera sa literară, rămasă în cea mai mare parte inedită, a fost publicată de Max Brod, prietenul și legatarul său testamentar, cel care a refuzat să ducă la îndeplinire rugămintea lui Kafka de a arde manuscrisele.
Franz Kafka a influențat scriitori precum Jorge Luis Borges, Albert Camus, Jean-Paul Sartre sau Gabriel García Márquez. Publicul german l-a descoperit abia după episodul nazist, iar Cehia după relaxarea cenzurii comuniste din anii 60. În multe limbi, cuvântul „kafkian” a ajuns să descrie o situație absurdă, coșmarescă și suprarealistă.

02 iunie 2019

115 ani de la nașterea înotătorului și actorului american Johnny Weissmuller

Johnny Weissmüller, născut Peter Johann Weissmüller, (n. 2 iunie 1904, Freidorf, Austro-Ungaria (astăzi cartier al Timișoarei) - d. 20 ianuarie 1984, Acapulco, Mexic) a fost un sportiv și actor american de origine șvăbească. Părinții săi, Petrus Weissmüller și Elisabeth Weissmüller născută Kersch, au emigrat în SUA, împreună cu fiul lor în vârstă de șapte luni. Johnny Weissmüller a susținut ulterior că s-ar fi născut în Windber (Pennsylvania), probabil pentru a fi selectat în lotul național de natație al SUA. Copil bolnăvicios, a fost sfătuit de un medic să se apuce de înot. Așa a ajuns de cinci ori campion olimpic la înot (1924-1928), deținătorul a 67 de titluri mondiale și 52 de titluri naționale. A deținut recordurile la stilul liber la toate probele de la 100 de yarzi la jumătatea de milă și a fost primul care a înotat 100 m sub un minut. A devenit celebru prin seria de filme Tarzan, ecranizări inspirate de romanele lui Edgar Rice Burroughs. Seria de filme a început la studiourile MGM, cu Tarzan the Ape Man (Tarzan omul-maimuță), în 1932.
Se povestește că în timpul revoluției cubaneze, pe când Johny Weissmüller juca golf cu niște prieteni în Cuba, jucătorii s-au trezit înconjurați de revoluționari înarmați. Fără să-și piardă cumpătul, Weissmüller a lansat celebrul strigăt al lui Tarzan, iar soldații, recunoscându-l, au fost foarte încântați să escorteze grupul într-o zonă sigură.
Johnny Weissmüller a fost căsătorit de șase ori.
Respectându-i-se dorința, la înmormântarea sa, coșciugul a fost coborât în groapă având ca fond sonor celebrul strigăt al lui Tarzan.
La ediția din 2012 a Jocurilor Olimpice, una dintre stațiile metroului londonez a purtat numele lui Johnny Weissmuller.

01 iunie 2019

Ziua internațională a copilului

Ziua internațională a copilului este în multe țări o sărbătoare pentru copii care se sărbătorește la date diferite. În foarte multe țări, este sărbătorită la 20 noiembrie, ziua în care s-a adoptat Declarația Națiunilor Unite pentru Drepturile Copilului. În fosta URSS și în țările care i-au fost state satelit, data este 1 iunie, prima zi de vară în Emisfera Nordică. O parte din restul țărilor adoptă alte date.
Ziua Copilului a început în a doua duminică a lunii iunie, în 1857, datorită reverendului Dr. Charles Leonard, pastor al Bisericii Universaliste a Răscumpărătorului din Chelsea, Massachusetts: Leonard a organizat un serviciu special dedicat și pentru copii. Leonard a numit această zi Ziua trandafirului, deși a fost mai târziu numită Duminică de flori și apoi Ziua Copilului. Ziua copilului a fost menționată prima dată la Geneva la Conferința Mondială pentru Protejarea și Bunăstarea Copiilor în august 1925, la care 54 de reprezentanți din diferite țări, au adoptat Declarația pentru Protecția Copilului. După această conferință, multe guverne au introdus „Ziua copilului”. În Turcia Ziua copilului a fost sărbătorită pentru prima dată în data de 23 aprilie 1920.
În anul 1954 Fondul Internațional pentru Urgențe ale Copiilor al Națiunilor Unite (UNICEF) a emis o recomandare care prevedea faptul ca fiecare Stat să dispună de o zi la așa-numita „Ziua copilului” (engleză Universal Children's Day).
Data zilei copilului variază foarte mult între țări. Aproximativ 30 de state au preluat 1 iunie de la China și SUA.

Publicitate

Persoane interesate