200 de ani de la nașterea publicistului Alexandru Hurmuzachi

Alexandru (Alecu) Hurmuzachi s-a născut la 16 august 1823 în Cernăuca, Cernăuți, fiind fiul marelui vornic bucovinean Doxachi Hurmuzachi și al Ilenei (Ilinca, Olena) Murguleț, fiica unui stolnic. Acesta a fost un om politic și publicist român originar din Bucovina, cunoscut pentru implicarea sa în mișcarea națională a românilor din această regiune. De asemenea, a fost membru fondator al Societății Academice Române și a servit ca deputat din partea Bucovinei în Parlamentul austriac.
În perioada 1829-1841, Alexandru Hurmuzachi a urmat studii primare, gimnaziale și liceale în Cernăuți. Ulterior, în 1845, acesta a început studiile de drept la Viena. Între anii 1848-1850, împreună cu fratele său Gheorghe, a fost redactor al Ziarului Bucovina. În 1862, Hurmuzachi a fondat și a inaugurat Foaia Societății pentru cultură și literatură română în Bucovina.
În ceea ce privește opera sa, trebuie menționat discursul „Cuvânt de deschidere la prima Adunație Națională de la 19 aprilie 1862”, rostit în cadrul reuniunii române din Cernăuți. De asemenea, Hurmuzachi a scris mai multe articole, inclusiv „Teatrul național la Cernăuți”, „Arune Pumnul” și „Alecsandri în Cernăuți”.
În anul 1866, Alexandru Hurmuzachi a fost ales ca deputat în Camera Consiliului Imperial de la Viena, iar în 1867 a devenit deputat în Dieta Bucovinei. Pe lângă implicarea sa în politică, Hurmuzachi a fost și membru fondator al Academiei Române (din partea Bucovinei).
La data de 8 martie 1871 (S.N. 20 martie), Alexandru Hurmuzachi a încetat din viață în Napoli, Italia. După decesul său, a fost înmormântat în curtea Bisericii „Pogorârea Sfântului Duh” din Dulcești, județul Neamț.

170 de ani de la moartea istoricului Nicolae Bălcescu

Pe 29 noiembrie 1852 s-a stins din viață la Palermo, istoricul, scriitorul și omul politic Nicolae Bălcescu, la vârsta de numai 33 de ani. A fost întemeietorul istoriografiei moderne, principalul animator al Revoluției de la 1848, un patriot și martir al neamului românesc. S-a remarcat în mod deosebit prin implicarea sa în mişcările revoluţionare din Ţara Românească în anul 1848, fiind cel care a redactat proclamaţia pe care revoluţionarii români au citit-o la Islaz, ce prevedea drepturi şi libertăţi pentru românii din Ţara Românească precum, libertatea individuală, emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor cu despăgubire, dar şi desfiinţarea privilegiilor feudale şi independenţa administrativă şi legislativă a poporului român. Marea sa operă „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, scrisă în exil, începând cu 1849, a rămas în manuscris fiind publicată postum de către Alexandru Odobescu, în 1861 - 1863.

90 de ani de la moartea exploratorului Fridtjof Nansen

Fridtjof Nansen (n. 10 octombrie 1861, Vestre Aker, Suedia-Norvegia – d. 13 mai 1930, Polhøgda, Norvegia) a fost un explorator, om de știință, diplomat, umanitarist norvegian, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Campion la schi și la patinaj în tinerețe, a condus echipa care a efectuat prima traversare a Groenlandei prin interior în 1888, și a devenit celebru pe plan internațional după ce a ajuns la 86°14′ latitudine nordică în cadrul expediției spre Polul Nord⁠ din 1893–96. Deși a renunțat la explorări după ce s-a întors în Norvegia, tehnicile și inovațiile sale de călătorie polară, în ceea ce privește echipamentul și îmbrăcămintea, au influențat o generație de expediții arctice și antarctice.
La 17 ianuarie 1919, Nansen s-a căsătorit cu Sigrun Munthe, o veche prietenă cu care avusese o relație amoroasă în 1905, pe când Eva încă trăia. Copiii lui Nansen s-au opus căsătoriei, care s-a dovedit a fi una nefericită; o cunoștință scria despre ei în anii 1920 că Nansen părea insuportabil de nefericit și Sigrun era cufundată în ură.
În 1926 Nansen a fost ales rector al Universității St Andrews din Scoția, primul străin care a deținut acest post în mare parte onorific. A profitat de ocazia discursului inaugural pentru a-și trece în revistă viața și filosofia, și pentru a lansa un apel adresat tinerilor generației următoare
Între diferitele îndatoriri și responsabilități, Nansen continuase să își ia vacanțe la schi atât cât a putut. În februarie 1930, la 68 de ani, a luat o scurtă pauză în munți cu doi vechi prieteni, care au observat că Nansen se mișca mai încet ca de obicei și că părea să obosească repede. La întoarcerea la Oslo, a stat în pat mai multe luni, lovit de gripă și apoi de flebită, și a fost vizitat de regele Haakon al VII-lea.
Nansen a murit de infarct, acasă, la 13 mai 1930. A primit funeralii naționale⁠ nereligioase, înainte de a fi incinerat, cenușa sa fiind depusă apoi sub un copac din Polhøgda. Fiica lui Nansen, Liv, a consemnat că nu s-au ținut discursuri, ci a fost doar muzică: Moartea și Fecioara⁠ de Schubert, ce obișnuia Eva să cânte. Printre numeroasele omagii primite ulterior s-a numărat cel al lui Lord Robert Cecil⁠, coleg delegat la Liga Națiunilor, care a vorbit despre anvergura muncii lui Nansen, depusă fără vreo grijă față de propriul interes și față de propria sănătate: „orice cauză bună a avut susținerea ei. A fost un pacificator neînfricat, prieten al dreptății, mereu avocat al celor slabi și în suferință”.