Păstrătorul moștenirii culturale jersieze

Născut pe 22 martie 1867, Guy Fortescue Burrell de Gruchy a fost un om remarcabil și un membru distins al Societății Jersiaise. Contribuțiile sale semnificative în domeniul culturii și istoriei au lăsat o amprentă durabilă asupra moștenirii jersieze.
De Gruchy s-a implicat activ în Societatea Jersiaise, una dintre cele mai prestigioase organizații culturale din Jersey. El a fost un susținător dedicat al promovării și conservării patrimoniului insulei și a adus o contribuție valoroasă prin cercetările sale și implicarea sa activă în activitățile societății.
În calitate de membru al Societății Jersiaise, de Gruchy a fost un cercetător pasionat al istoriei insulei Jersey și al tradițiilor locale. El a contribuit la documentarea și înțelegerea bogatei moșteniri culturale a insulei prin intermediul studiilor sale și al publicațiilor sale. Lucrările sale au oferit informații prețioase despre istoria, folclorul și tradițiile jersieze, contribuind astfel la păstrarea și transmiterea acestora către generațiile viitoare.
Guy Fortescue Burrell de Gruchy a fost, de asemenea, un colecționar pasionat de obiecte și artefacte legate de istoria și cultura jersieze. El a adunat o colecție impresionantă de documente, fotografii și obiecte vechi, care au servit drept mărturii ale trecutului și au ilustrat viața și tradițiile insulei Jersey. Colecția sa a devenit o resursă valoroasă pentru cercetători și pentru toți cei interesați să înțeleagă istoria și cultura jersieze.
Pasiunea lui de Gruchy pentru moștenirea culturală jersieză nu se rezumă doar la colectarea și cercetarea artefactelor. El a contribuit și la organizarea de expoziții și evenimente culturale, aducând astfel în prim-plan patrimoniul insulei și oferind publicului oportunitatea de a se conecta cu istoria și tradițiile locale.
Guy de Gruchy a fost un pionier în conservarea și promovarea moștenirii culturale jersieze. Angajamentul său față de Societatea Jersiaise și munca sa în cercetarea și colectarea artefactelor au avut un impact semnificativ asupra înțelegerii și păstrării identității culturale a insulei Jersey.
Moștenirea lui Guy Fortescue Burrell de Gruchy rămâne o sursă de inspirație pentru cei care se străduiesc să protejeze și să promoveze patrimoniul cultural. Contribuțiile sale au deschis drumul pentru cercetarea și înțelegerea mai profundă a istoriei și culturii insulei Jersey, asigurând că această moștenire valoroasă este transmisă și apreciată de generațiile viitoare.

José-Augusto França: un condei al istoriei artei portugheze

José-Augusto França a fost un critic de artă și istoric portughez, născut la 16 noiembrie 1922 în Tomar, Portugalia. A fost profesor la Universitatea din Lisabona și la Universitatea din Lisabona, iar munca sa a acoperit o gamă largă de subiecte, de la artă medievală și Renaștere până la arta modernă și contemporană.
França a publicat o serie de cărți despre artă și cultură, printre care cele mai cunoscute sunt „A Arte em Portugal no Século XIX” (Arta în Portugalia în secolul al XIX-lea) și „A Arte Portuguesa” (Arta portugheză). În plus, a contribuit la mai multe publicații importante, cum ar fi Revista de História de Arte și Revista Portuguesa de História.

José-Augusto França a primit numeroase premii și distincții de-a lungul carierei sale, inclusiv Premiul autorilor în 2014. A murit la 18 septembrie 2021, la azilul de bătrâni din comuna Jarzé Villages, Franța, la vârsta de 99 de ani, unde fusese internet. A fost considerat unul dintre cei mai importanți critici de artă din Portugalia.

170 de ani de la moartea istoricului Nicolae Bălcescu

Pe 29 noiembrie 1852 s-a stins din viață la Palermo, istoricul, scriitorul și omul politic Nicolae Bălcescu, la vârsta de numai 33 de ani. A fost întemeietorul istoriografiei moderne, principalul animator al Revoluției de la 1848, un patriot și martir al neamului românesc. S-a remarcat în mod deosebit prin implicarea sa în mişcările revoluţionare din Ţara Românească în anul 1848, fiind cel care a redactat proclamaţia pe care revoluţionarii români au citit-o la Islaz, ce prevedea drepturi şi libertăţi pentru românii din Ţara Românească precum, libertatea individuală, emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor cu despăgubire, dar şi desfiinţarea privilegiilor feudale şi independenţa administrativă şi legislativă a poporului român. Marea sa operă „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, scrisă în exil, începând cu 1849, a rămas în manuscris fiind publicată postum de către Alexandru Odobescu, în 1861 - 1863.

80 de ani de la asasinarea istoricului Nicolae Iorga

Nicolae Iorga s-a născut în Botoșani la 5 iunie 1871, așa cum apare în registrul pentru născuți pe anul 1871. În unele lucrări apare în mod greșit ca dată a nașterii 17 ianuarie 1871. Confuzie apărută, cel mai probabil, din cauza faptului că istoricul era sărbătorit și pe data de 17 iunie, după stilul vechi. Tatăl său, Nicu Iorga (avocat) și mama Zulnia (născută Arghiropol) erau ortodocși. Strămoșii lui Nicolae Iorga se pare că erau de origine aromână, veniți din zona Pindului, deși istoricul nu s-a identificat niciodată explicit și fără echivoc cu această etnie. Probabil din cauza luptelor balcanice nesfârșite de a revendica acest popor și istoria lui, istoricul a manifestat o reținere în a-și însuși apartenența etnică explicit, însă în cartea auto-biografică „O viață de om așa cum a fost” scriitorul neagă subtil legătura cu grecii și se mândrește că provine pe linie maternă din aristocrația bizantină și după tată direct din munții Pindului, pe care orice istoric îi acceptă ca vatra veșnică a macedonilor aromani. 

În anul 1940 regimul lui Carol al II-lea s-a prăbușit. Neașteptata cedare a Basarabiei și Bucovinei de nord sovieticilor a șocat societatea românească și l-a revoltat pe Iorga. La două ședințe ale Consiliului de Coroană ținute la 27 iunie, a fost unul din cei șase membri (din totalul de 21) șcare s-au opus ultimatului impus de URSS, cerând cu insistență apărarea armată a Basarabiei. Mai târziu, Dictatul de la Viena a cedat Ungariei Transilvania de Nord, astfel agravându-se criza politică și morală, care a dus la instaurarea Statului Național-Legionar cu Ion Antonescu ca Conducător, sprijinit de un guvern legionar. Iorga decide să suspende apariția gazetei Neamul Românesc, explicând că: „Când s-a produs o înfrângere, steagul nu se predă, ci pânza lui se înfășoară în jurul inimei. Inima luptei noastre a fost ideea culturală națională”. Văzut vinovat pentru uciderea lui Codreanu, a primit noi amenințări de la Garda de Fier, prin scrisori de ură, atacuri în presa mișcării legionare (Buna Vestire și Porunca Vremii) și tirade de la sediul legionar din Văleni. S-a opus noului guvern susținându-și atașamentul față de regele care fusese obligat să abdice.
Nicolae Iorga a fost obligat să părăsească domiciliile din București (unde deținea o casă nouă în cartierul Dorobanți) și din Vălenii de Munte din cauza cutremurului din noiembrie 1940. S-a mutat la vila sa din Sinaia, unde a terminat Istoriologia umană. A fost ridicat de un grup de legionari, în după-amiaza zilei de 27 noiembrie, și ucis lângă Strejnicu. A fost împușcat de nouă ori, cu pistoale de 7,65 mm și 6,35 mm. Asasinarea lui Iorga este des menționată în paralel cu cea a politicianului țărănist Virgil Madgearu, răpit și omorât de legionari în aceeași noapte, și cu Masacrul de la Jilava. 

Moartea lui Iorga a generat consternare și a cutremurat comunitatea academică. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă. Discursul funerar a fost ținut de istoricul francez exilat Henri Focillon, din New York, numindu-l pe Iorga „una dintre personalitățile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei țări și în istoria inteligenței umane”. În țară, Garda de Fier a interzis plângerea sa în public, exceptând un necrolog în cotidianul Universul și o ceremonie ținută la Academia Română. Un ultim omagiu a fost adus de filozoful Constantin Rădulescu-Motru, care-l numea, în termeni asemănători celor folosiți de Focillon, „curajosul intelectual al națiunii”, „toată înțelepciunea și originalitatea unui geniu român”, „... a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt...”.
Trupul lui Iorga a fost îngropat la cimitirul Bellu din București, în aceeași zi cu funeraliile lui Madgearu. Cei prezenți, printre care se aflau politicieni și diplomați străini, au sfidat interdicția Gărzii de fier cu prezența lor. Ultimele texte ale lui Iorga, recuperate de tânărul său discipol G. Brătescu, au fost ținute de criticul literar Șerban Cioculescu și publicate la o dată ulterioară. Gheorghe Brătianu a preluat postul lui Iorga de la Institutul de Studii Sud-Europene și Institutul de Istorie a Lumii (reintitulat din 1941 Institutul Nicolae Iorga).

150 de ani de la nașterea istoricului Christian Lous Lange

Christian Lous Lange (n. 17 septembrie 1869, Stavanger, Suedia-Norvegia – d. 11 decembrie 1938, Oslo, Norvegia) a fost un istoric, profesor și politolog norvegian. A fost unul dintre cei mai de seamă exponenți ai teoriei și practicii internaționalismului.
S-a născut la Stavanger; tatăl său a fost inginer militar. A absolvit liceul în 1887 și a plecat în călătorii, studiind istoria, limba engleză și limba franceză la Universitatea din Oslo, de unde a primit diploma de candidatus philologiæ în 1893. A predat mulți ani în gimnazii și licee, după care s-a întors la Universitatea din Oslo pentru a-și obține doctoratul.
În 1899 a avut primul său rol oficial în cadrul mișcării internaționaliste când a fost numit secretar al comisiei de organizare a conferinței de la Oslo a Uniunii Inter-Parlamentare, o organizație dedicată încurajării discuțiilor dintre parlamentari din diferite țări. În anul următor, a fost făcut secretar al Comitetului Nobel al Parlamentului Norvegian și, deși a renunțat la acest post în 1909, avea să joace un rol-cheie în perioada incipientă a Institutului Norvegian Nobel. În această perioadă a fost delegat tehnic al Norvegiei la a doua conferință de pace de la Haga. 

Susținerea sa intelectuală a internaționalismului a fost demonstrată prin primul dintr-o serie de trei volume de tratate de istorie (Histoire de l'internationalisme). Lucrarea, publicată în 1919, a contribuit la pregătirea ideologică a înființării Ligii Națiunilor. Pentru aceasta și pentru alte activități, Lange a primit, împreună cu Hjalmar Branting, Premiul Nobel pentru Pace în 1921. 

200 de ani de la nașterea istoricului Nicolae Bălcescu

Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, București – d. 29 noiembrie 1852, Palermo) a fost un istoric, scriitor și revoluționar român. Alături de fratele său mai mic, Barbu, a participat la Revoluția din 1848. Prin capodopera sa Românii supt Mihai Voievod Viteazul, Bălcescu l-a impus în canonul național pe voievodul Mihai Viteazul.
Născut în București, într-o familie de mici boieri, era fiul pitarului Barbu și al „serdăresei” Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălcești, Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu. Tatăl lui Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824. Nicolae Bălcescu avea doi frați: Costache și Barbu, precum și două surori: Sevasta și Marghioala. Într-un alt document se mai pomenește și de o altă soră: Eleni.
Studiază la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alții, pe Ion Heliade Rădulescu. La 19 ani intră în armată, iar în 1840 participă, alături de Eftimie Murgu, Marin Serghiescu Naționalul, la conspirația Filipescu, care este descoperită, și este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani, până la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica și venirea lui Bibescu.
După ce este eliberat înființează împreună cu Ion Ghica și Christian Tell o altă organizație secretă numită Frăția, călătorește prin toate teritoriile locuite de români: Țara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum și prin Franța și Italia și studiază istoria, fiind editor, alături de August Treboniu Laurian, al unei reviste de istorie numită Magazin istoric pentru Dacia, apărută începând cu 1844.
Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris și publicată de Alexandru Odobescu, în 1861 - 1863.
Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forțele revoluționare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederații europene. Cu un pașaport eliberat la Paris, la 27 septembrie 1850, „au nom de Sa Majesté l'Empereur des Ottomans”, în primăvara lui 1852, pleacă la Constantinopol, de aici, la Galați și încearcă să pătrundă în Țara Românească, însă autoritățile nu-i permit, deși e bolnav și vrea să o vadă pe mama sa, în vârstă și bolnavă. Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin Malta, Napoli și se stabilește la Palermo, în Sicilia, la hotelul „Alla Trinacria”. Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani.