125 de ani de la moartea scriitorului francez Alphonse Daudet

Prozator și dramaturg francez, Alphonse Daudet s-a născut la Nimes, pe data de 13 mai 1840. În timpul școlii este un elev dotat, care obține rezultate bune și manifestă interes în special pentru literatură. Din 1855, el chiar începe să scrie. Despre perioada adolescenței petrecută cu fratele său la Paris își va aminti în cartea Le Petit Chose (1868).
Debutul lui Alphonse Daudet are loc în 1858, când publică o culegere de versuri, Les Amoureuses. În 1860, el este numit secretar al ducelui de Morny, președinte al corpului legislativ și personaj important al celui de-al Doilea Imperiu. Această slujbă îi oferă o mare libertate și îi dă posibilitatea să observe lumea politică.
În 1861, la indicația medicilor, care îl suspectau de tuberculoză, scriitorul pleacă în Algeria pentru trei luni de odihnă. În această perioada, prima lui piesă de teatru, La Derniere Idole, este jucată la Paris și are un mare succes. Revenit în țară, viața lui în Paris este strălucitoare, participă la evenimente mondene și piesele sale de teatru sunt apreciate (Les Absents, L`Oeillet Blanc).
În 1863 își petrece vara în Provence, unde găsește o moară abandonată, pitorească moară Tissot, care îi apare că un simbol al acelei zone amenințate de progres. Daudet vrea să transmită acest sentiment și prietenilor săi parizieni, astfel că în 1865, după moartea ducelui de Morny, se consacră în totalitate scrisului și publică Lettres de mon moulin.
În 1867 se căsătorește cu Julia Allard, o tânără din înalta societate pariziană, care îi va fi, pe lângă soție, și o colaboratoare devotată.
În anii care urmează, Daudet scrie foarte mult: Les Contes du Lundi (1873), Fromont Jeune et Risler An (1874), Jack (1876), Le Nabab (1877), Les Rois en exil (1879), Numa Roumestan (1881). Are două eșecuri teatrale cu piesele Lise Tavernier și L`Arlesienne, a căror muzică a fost compusă de Bizet. Publicarea lui Tartarin de Tarascon (1872) nu are nici ea succesul sperat.
Începând cu 1880, Daudet suferă de primele atacuri ale unei maladii incurabile a măduvei, la început confundată de medici cu reumatismul. El este nevoit să facă diverse cure, în special în Alpi. Totuși, operele lui nu încetează să apară: L`Evangeliste (1883), Sapho (1884), Tartarin sur les Alpes (1885), L`Immortel (1889) și Trente Ans de Paris (1888). Boala sa agravandu-se, Daudet încetează să mai scrie, ultimul sau roman fiind Soutien de Famille (1897). Continuă, totuși, să exercite o mare influență în cercurile literare. Se stinge din viață în urma unui atac de cord, la 16 decembrie 1897. Anul acesta, cu prilejul comemorării a 125 de ani de la moartea sa, am machetat întregul poștal (plic), format C6, care a fost multiplicat într-un tiraj de 13 exemplare.

250 de ani de la nașterea compozitorului german Ludwig van Beethoven

Ludwig van Beethoven s-a născut în 1770 la Bonn, Germania, ca fiu al lui Johann van Beethoven (1740-1792), de origine flamandă și al Magdalenei Keverich van Beethoven (1744-1787). Până relativ recent ziua de 16 decembrie este considerată, în multe lucrări de referință, ca fiind data de naștere a lui Beethoven deoarece se știe că el a fost botezat pe 17 decembrie, ori la vremea respectivă copiii erau botezați la o zi după naștere. Oricum această presupunere este încă privită cu rezerve la ora actuală.
Mediul familial nu îi era tocmai favorabil, sub autoritatea capricioasă a tatălui, un cântăreț de curte mediocru, alcoolic notoriu. Observând însă talentul muzical precoce al fiului său, acesta a încercat să facă, fără succes, din micul Ludwig un copil-minune, asemenea lui Wolfgang Amadeus Mozart. Beethoven a început să ia lecții de muzică, în jurul vârstei de 10 ani, cu organistul Christian Gottlob Neefe. Acesta recunoaște dotarea muzicală excepțională a tânărului Beethoven și, cu sprijinul arhiepiscopului Maximilian Franz, îi facilitează în 1787 o călătorie la Viena. Aici ia câteva lecții cu Mozart, dar trebuie să se întoarcă după scurt timp la Bonn, din cauza îmbolnăvirii și morții mamei sale. În următorii patru ani lucrează cu capela curții arhiepiscopale și cu orchestra teatrului din Bonn, având astfel prilejul să-și îmbogățească cunoștințele muzicale cu operele aflate în circulație în acel timp. În această perioadă compune o cantată cu ocazia morții împăratului Iosif al II-lea, fratele arhiepiscopului Maximilian Franz, binefăcătorul său. 

75 de ani de la Ofensiva din Ardeni

Ofensiva din Ardeni (cunoscută și ca Ofensiva Von Rundstedt), a fost o puternică ofensivă inițiată de Germania (die Ardennenoffensive) împotriva Aliaților, la data de 16 decembrie 1944. Aceasta se poate spune că a fost printre ultimele ofensive importante al Germaniei înainte de capitulare. Prin această contraofensivă Germania a căutat să împiedice înaintarea trupelor aliate ale SUA și Marii Britanii. Ofensiva a avut loc în zona dens împădurită a regiunii Munților Ardeni din provincia belgiană Valonia, în jurul orașelor Bastogne, St. Vith, Rochefort, La Roche, Houffalize, Stavelot, Clerf, Diekirch, Vianden și a cantoanelor din estul Belgiei. Trupele aliate erau constituite din 83.000 de soldați, 400 de blindate și 400 de tunuri, fiind comandate de Dwight D. Eisenhower, Bernard Montgomery și Omar N. Bradley. La comanda trupelor germane se aflau Gerd von Rundstedt și Walter Model, efectivul trupelor germane fiind de 200.000 de soldați, 600 de blindate și 1.900 de tunuri. Operațiunea a fost numită „Unternehmen Christrose” (Trandafirii lui Isus). Frontul avea lățimea de 60 km, trupele germane reușind să străpungă liniile inamice și să pătrundă pe o adâncime de circa 100 km. Țelul acțiunii era ocuparea orașului Antwerpen, prin portul căruia soseau întăririle trupelor americane. După o luptă crâncenă de șase săptămâni, trupele germane au fost respinse până la linia inițială a frontului. Trupele americane și-au refăcut pierderile în circa 2 săptămâni, pe când Germania a epuizat ultimele sale rezerve militare, ceea ce a accelerat sfârșitul războiului. Bilanțul ofensivei a fost sever de partea aliaților, 19.276 de morți, 47.139 de răniți, 21.144 prizonieri și dispăruți. Pierderile trupelor germane s-au soldat la 17.236 de morți, 16.000 prizonieri și dispăruți, precum și 34.439 de răniți. (Surse: Wikipedia, Philaseiten)

365 de ani de când Oliver Cromwell devine Lord protector al Angliei, Scoției și Irlandei

Marcă poștală comemorativă (Mi:SH 1102)
pusă în circulație de Insula Sfânta Elena
în anul 2010

Oliver Cromwell (n. 25 aprilie 1599 – d. 3 septembrie 1658) a fost un lider militar și politic englez, cunoscut în special pentru contribuția sa la transformarea Angliei într-o republică federală („Commonwealth”) și pentru rolul său ulterior de Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei. Armata sa, a Noului Model, i-a înfrânt pe regaliști în cadrul Războiului Civil Englez. După executarea regelui Carol I în 1649, Cromwell a dominat Commenwealthul de scurtă durată al Angliei, a cucerit Irlanda și Scoția, și a fost Lord Protector din 1653 până la moartea sa în 1658.
Cromwell a fost membru al Parlamentului (Camera Comunelor) de Cambridge în Parlamentul Scurt (1640) și în Parlamentul Lung (1640-49), și s-a implicat mai apoi în Războiul Civil Englez de partea „Capetelor rotunde” sau parlamentarilor. Un soldat excelent, a trecut de la comandarea unei singure trupe de cavalerie la comanda întregii armate. Cromwell a fost a treia persoană care a semnat sentința de moarte a lui Carol I în 1649, și a fost membru al Rump Parliament (1649-1653), fiind desemnat de Rump să preia comanda campaniei engleze în Irlanda (1649-1650). A condus apoi o campanie împotriva armatei scoțiene între 1650-1651. Pe 20 aprilie 1653 a dizolvat parlamentul Rump, organizând o Adunare de scurtă durată cunoscută ca Barebone's Parliament, înainte să ajungă Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei pe 16 decembrie 1653. Instrumentele guvernării sale autoritare au fost armata și centralizarea administrativă. În plan religios, Oliver Cromwell a instaurat un regim de toleranță pentru toate cultele protestante, iar catolicii au fost mai puțin persecutați decât în vremea conducerii prezbiteriene. Ca orice puritan, el a privit învățămîntul cu seriozitate și l-a sprijinit cu bani și prin donații din pământurile bisericești.

107 ani de la primul zbor experimental din lume al unui avion cu reacție, inventat și pilotat de Henri Coandă

Cu sprijinul inginerului Gustave Eiffel și savantului Paul Painlevé, care l-au ajutat să obțină aprobările necesare, Henri Coandă a efectuat experimentele aerodinamice prealabile și a construit în atelierul de carosaj al lui Joachim Caproni primul avion cu propulsie reactivă de fapt un avion cu reacție, fără elice, numit convențional Coandă-1910, pe care l-a prezentat la al doilea Salon internațional aeronautic de la Paris 1910.
În timpul unei încercări de zbor din 16 decembrie 1910, pe aeroportul Issy-les-Moulineaux de lângă Paris, aparatul pilotat de Henri Coandă a scăpat de sub control din cauza lipsei lui de experiență, s-a lovit de un zid de la marginea terenului de decolare și a luat foc. Din fericire, Coandă a fost proiectat din avion înaintea impactului, alegându-se doar cu spaima și câteva contuzii minore pe față și pe mâini. Pentru o perioadă de timp, Coandă a abandonat experimentele datorită lipsei de interes din partea publicului și savanților vremii.