205 ani de la nașterea poetului, traducătorului și eseistului român Andrei Mureșanu

Andrei Mureșanu, scris și Mureșianu, (n. 16 noiembrie 1816, Bistrița – d. 12 octombrie 1863, Brașov) a fost un poet și revoluționar român din Transilvania. Născut în familia unui mic întreprinzător greco-catolic, a studiat filosofia și teologia la Blaj, lucrând apoi ca profesor la Brașov, începând cu 1838. A început să publice poezie în revista Foaie pentru minte, inimă și literatură. S-a numărat între conducătorii Revoluției din 1848, ca membru în delegația Brașovului la Adunarea de la Blaj, în mai 1848. Poemul său Un răsunet, scris la Brașov pe melodia anonimă a unui vechi imn religios (Din sânul maicii mele), poem denumit ulterior Deșteaptă-te, române!, a devenit imn revoluționar - fiind numit de Nicolae Bălcescu „Marseilleza românilor”. În 1990 Deșteaptă-te, române! a devenit imnul de stat al României. După Revoluția de la 1848 Mureșanu a muncit ca traducător la Sibiu și a publicat în revista Telegraful Român, operele sale având tentă patriotică și de protest social. În 1862 poeziile sale au fost adunate într-un volum. Având sănătatea precară, a murit în 1863 la Brașov.

70 de ani de la moartea compozitorului și pianistului român Dinu Lipatti

Dinu (Constantin) Lipatti (n. 19 martie/1 aprilie 1917, București - d. 2 decembrie 1950, Geneva), a fost un pianist, compozitor și pedagog român. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române (1997). Este considerat a fi cel mai important pianist român.
Crescut într-o familie cu tradiție muzicală - tatăl său, Theodor, diplomat de carieră, era un talentat violonist amator care studiase cu Pablo de Sarasate, mama, Anna Lipatti, o excelentă pianistă, iar naș la botez i-a fost George Enescu - i s-au recunoscut și cultivat din fragedă copilărie înclinațiile muzicale. La rugămintea lui Theodor Lipatti, în 1922 Josef Paschill a notat într-un caiet primele compoziții ale fiului acestuia, Dinu Lipatti, exact cum le executa la pian, fără greș, micul autor de cinci ani. Caietul, care cuprinde 8 compoziții: 1. Le Printemps (Primăvara), 2. Chanson pour Grand Mère (Cântec pentru mama-mare), 3. Dorelina, 4. Triste séparation (Trista despărțire), 5. Marșul ștrengarilor, 6. Regrete, 7. Dulce amintire, 8. À ma bonne Surcea (Bonei mele, Surcea), se păstrează la Cabinetul de muzică al Bibliotecii Academiei Române.
În 1936 își începe cariera de pianist concertist cu o serie de concerte în Germania și Italia, reputația sa continuând să crească cu fiecare apariție în public. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial revine la București unde dă recitaluri de pian ca solist sau acompaniindu-l pe George Enescu.
În 1943 pleacă în Scandinavia împreună cu viitoarea sa soție, Madeleine Cantacuzino, și decide să se stabilească în Elveția, unde devine profesor de pian la Conservatorul din Geneva. Își continuă cariera concertistică cu recitaluri de pian sau ca solist împreună cu orchestre dirijate de Herbert von Karajan sau Alceo Galliera, realizează în studio imprimări pe discuri.
În timp ce se pregătea pentru un turneu de concerte în America se descoperă că suferă de leucemie. Se puneau mari speranțe în efectele curative ale Cortizonului, de curând descoperit, și cum preparatul era foarte scump, muzicieni ca Yehudi Menuhin, Igor Strawinski, Charles Munch au contribuit cu mari sume de bani pentru procurarea medicamentului. După o ameliorare aparentă, starea de sănătate a lui Dinu Lipatti continuă să se înrăutățească. La 16 septembrie 1950, deși slăbit fizic, are loc ultimul lui concert public la Besançon (Franța). În partea doua a recitalului intenționa să execute cele 14 Valsuri în Do diez minor de Frédéric Chopin. Puterile însă îl părăsesc, după o lungă pauză în care publicul nu s-a clintit din sală, Dinu Lipatti reapare pe scenă, se așază la pian și interpretează motivul „Jesus bleibt meine Freude” din cantata „Herz und Mund und Tat und Leben” de Johann Sebastian Bach. Cu această rugăciune s-a încheiat una din cele mai bogate și scurte cariere cunoscute în arta interpretativă modernă.
Boala de care suferea, limfogranulomatoză malignă (boala lui Hodgkin), l-a măcinat rapid, iar după două luni și jumătate, la 2 decembrie 1950 Dinu Lipatti se stinge din viață la Geneva în vârstă de numai 33 de ani, cu partitura Quartetului în Fa minor de Ludwig van Beethoven în mână. Ultimele sale cuvinte au fost: „Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu”. La vestea morții sale, marele pianist german Wilhelm Backhaus exclamă: „Nouă ne rămâne amintirea frumuseților pe care ni le-a dăruit și o profundă întristare”. 

50 de ani de la trecerea în neființă a chimistului român Costin Nenițescu

Costin D. Nenițescu (în publicațiile științifice Nenitzescu; n. 15 iulie 1902, București - d. 29 iulie 1970, Bușteni), a fost un chimist român. A fost fondatorul și promotorul unor ramuri noi ale chimiei din România și un membru al Academiei Române.
Încă de la începutul anilor 1930 în cadrul cercetărilor sistematice privind reacții ale hidrocarburilor catalizate de clorura de aluminiu sunt obținute în grupul de cercetare al profesorului Nenițescu rezultate de primă importanță pentru înțelegerea mecanismului reacțiilor prin intermediari carbocationici. Este observat pentru întâia dată rolul esențial al unui cocatalizator (urme de apă) în reacția de izomerizare a cicloalcanilor în prezența clorurii de aluminiu. Din această perioadă datează alte observații fundamentale privind reacția cicloalchenelor cu cloruri acide catalizată de clorura de aluminiu, în ciclohexan ca solvent (cunoscuta astăzi în literatură ca „reacția Nenițescu de acilare reductivă”) sau transferul de hidrogen „într-o formă foarte activă”. Aceasta este prima menționare a transferului intermolecular de ion de hidrură, așa cum se va numi mai târziu. În perioada 1965-1970 studiază reacțiile solvolitice. Colaborează cu celebri profesori din Statele Unite ale Americii, contribuie cu scrierea unor capitole la diverse tratate. Numeroși compuși organici și reacții îi poartă numele. Se poate spune că „hidrocarbura Nenițescu”, prima anulenă (CH)10, a propulsat chimia anulenelor. A fost pionierul aplicării metodelor fizice în chimia organică în România.
Rezultatele muncii lui Costin Nenițescu se văd în cele 262 de articole originale și 21 de brevete. În anii 1970 lucrările sale au numărat 1000 de citări. A fost pentru scurt timp decan al Facultății de Chimie Industrială din cadrul Politehnicii București.
În onoarea maestrului, Facultatea de Chimie Industrială organizează în fiecare an Concursul National de Chimie „C.D. Nenițescu”. Un premiu anual oferit de Academia Română îi poartă numele.

140 de ani de la nașterea actorului de revistă Constantin Tănase

Constantin Tănase (n. 5 iulie 1880, Vaslui, România – d. 29 august 1945, București, România) a fost un actor român de scenă și de vodevil, celebru cupletist și o figură cheie în teatrul de revistă românesc.
S-a născut într-o familie modestă (tatăl, Ion Tănase, era laborant de farmacie), într-o casă țărănească din Vaslui, județul Vaslui. A fost un elev mediocru, cele mai mari note fiind la muzică și sport, iar primul contact cu teatrul l-a avut prin frecventarea spectacolelor de la Grădina „Pîrjoala”, unde se juca teatru popular, cu actori precum Zaharia Burienescu și I.D. Ionescu. Acest lucru l-a inspirat în crearea unui grup de teatru de amatori împreuna cu prietenii, cu care juca scene din piesele Meșterul Manole, Căpitanul Valter Mărăcineanu sau Constantin Brâncoveanu, prima lor scenă fiind beciul casei. În timp, reprezentațiile s-au mutat în hambar și chiar în poiată.
Prima experiență profesională ca actor a fost în cadrul trupei de teatru de limba idiș condusă de Mordechai Segalescu: aveau nevoie de un actor pentru un spectacol în Vaslui și a fost ales tânărul Tănase, care era deja nelipsit de la repetiții. În 1896 termina gimnaziul și, în ciuda dorinței sale de a deveni actor, s-a înscris la liceul militar din Iași, unde a fost respins la examenul medical, singura probă unde nu-și făcuse griji, în favoarea unui fiu de colonel. Dezamăgit, s-a îndreptat către Brăila, unde a frecventat o scurtă perioadă liceul „Nicolae Bălcescu”, la care însă a fost nevoit să renunțe după câteva săptămâni din lipsă de bani.
În 1919 a pus bazele trupei de teatru Cărăbuș în București, împreună cu care urma să creeze o tradiție de teatru de cabaret/revistă pe parcursul următorilor 20 de ani, tradiție prezentă și astăzi, mai ales la Teatrul de revistă „Constantin Tănase”, care funcționează încă la adresa fostului „Cărăbuș” pe Calea Victoriei, 33-35, în inima Bucureștiului. 

120 de ani de la moartea medicului român Nicolae Kretzulescu

Nicolae A. Kretzulescu (n. 1 martie 1812, București – d. 26 iunie 1900, Leordeni, Argeș) a fost un medic, diplomat și politician liberal român, membru fondator al Academiei Române, care a deținut de trei ori funcția de prim-ministru al României (între 1862-1863 și 1865-1866).
Nicolae Kretzulescu era descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu.
A studiat medicina la Paris între anii 1834-1839. Despre călătoria la Paris și anii de viață studențească acolo va scrie mai târziu o carte, mărturie importantă despre situația primilor studenți români la Paris.
La Revoluția de la 1848 a fost - împreună cu frații săi mai mari Constantin și Scarlat - un susținător moderat al ideilor noi ale guvernului revoluționar, din care nu a făcut parte.
În iunie 1862, a devenit președinte al consiliului de miniștri (prim-ministru) și ministru de interne în guvernul format după asasinarea lui Barbu Catargiu. Din această poziție a evitat discutarea problemei agrare, ocupându-se de alte probleme printre care unificarea sistemului sanitar, crearea Direcției Generale a Arhivelor Publice, și crearea unui Consiliu al Instrucțiunii Publice. Susține demersurile pentru naționalizarea mănăstirilor închinate și începe pregătirile pentru adoptarea Legii secularizării averilor mănăstirești.
După remanierea din octombrie 1863 este ministru al instrucției publice în noul guvern.
A fost membru fondator al Academiei Române (Societatea Academică Română).

25 de ani de la moartea filosofului român Emil Cioran

Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari - d. 20 iunie 1995, Paris) a fost un filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză.
Emil Cioran a început prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente. Preocupat de problema morții și a suferinței, este atras de ideea sinuciderii ca idee care ajută supraviețuirii. Tema alienării omului, temă existențialistă prin excelență, prezentă la Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, este formulată astfel, în 1932, de tânărul Cioran: „Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?”

Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: contingența ființei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, amenințarea Răului, refuzul consolidării prin credință, obsesia absolutului, viața ca expresie a exilului metafizic al omului etc. Cioran a fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoștea bine din vastele sale lecturi și mai ales din autorii și memorialiștii perioadelor de decadență, de unde reflecțiile marcat gnostice și antimoderniste, oarecum în linia spengleriană, asupra destinului omului și civilizației. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile și nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat. Astăzi, el este pe cale să se distrugă prin obiectivare de sine, producție și reproducție irepresibilă, exces de autoanaliză, de transparență și prin triumful artificialului.
Ironia destinului a vrut ca Emil Cioran să devină celebru tocmai în limba franceză, ale cărei constrângeri le repudiase în tinerețe.

95 de ani de la moartea compozitorului Gheorghe Dima

Gheorghe Dima (n. 28 septembrie/10 octombrie 1847, Scheii Brașovului - d. 4 iunie 1925, Cluj) a fost un compozitor, dirijor și pedagog român, membru de onoare (din 1919) al Academiei Române.
Gheorghe Dima s-a născut ultimul dintre cei patru copii ai lui Nicolea și al Zoei Dima. Va rămâne în scurt timp orfan de tată. Cu ajutorul fratelui său mai mare, Pandeli, tânărul Gheorghe urmează școala de profil tehnic, mai întâi în Liceul real din Viena și apoi la Politehnica din Karlsruhe (Germania).
În această perioadă se arată pentru prima oară interesat de muzică. Va lua mai întâi lecții de canto cu profesorul Heinrich Giehna, iar apoi la Viena, cu Otto Uffmann. Hotărât să se dedice muzicii, Dima va trece la Graz, sub îndrumarea lui Ferdinand Thieriot.
În semn de prețuire, mai multe edificii din România poartă numele compozitorului. Este cazul Academiei de muzică din Cluj, unde Gheorghe Dima a fost primul în funcția de director. De asemenea, Filarmonica din Brașov îi poartă numele, începând din 1946. 

140 de ani de la nașterea poetului Tudor Arghezi

Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, n. 21 mai 1880, București – d. 14 iulie 1967) a fost un scriitor român, cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, din Argesis - vechiul nume al Argeșului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă explicație, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie și Geza. Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura română. După o altă ipoteză, numele poate veni de la numele bonei (Ergézi Rozália) care de fapt ar fi adevărata mamă.