În vremurile de demult, când zeii încă pășeau pe pământ, într-un deșert pustiu și îndepărtat, trăia o fată căreia îi muriseră ambii părinți. Se spune că însuși regele deșertului trecând pe acolo într-o zi și fu vrăjit de frumusețea fetei într-atât încât, le ordonă gărzilor să aducă fata la palat, chiar dacă aceasta se împotrivea. Acolo, împăratul îi spuse fetei, că niciodată nu mai văzuse așa o frumusețe și că ar vrea să o ia de soție, asta ar fi însemnat ca ea să devină regină si să aibă parte de toate bogățiile regelui și de respectul supușilor.
Tare s-a mai înfuriat regele când fata, ridicând ochii către el a spus: ,,Acolo unde nu este iubire, toate bogățiile sunt de prisos”!
Regelui nu îi veni să-și creadă urechilor și, mânios, ordonă unor vrăjitoare să facă în așa fel încât fata să fie a lui pentru totdeauna.
,,Singura cale ar fi să o prefacem într-un copac care să rămână pentru totdeauna în curtea Măriei tale, altă cale nu vedem deoarece inima ei este tare hotărâtă”, grăiră vrăjitoarele cu capul plecat.
Împăratul fu de acord cu ceea ce au spus vrăjitoarele și acestea se apucară de bolborosit cuvinte magice și de neînțeles iar fata se transformă în copac.
,,Iată, vei sta mereu în grădina mea, așadar, vei fi a mea pentru totdeauna” spuse regele.
După aceste cuvinte regele a vrut să îmbrățișeze copacul firav, dar de îndată pe fiecare crenguță crescură niște spini ascuțiți și regele nu reuși nici măcar să se atingă de copac.
În serile de vară, florile copacului răspândeau un miros atât de puternic, încât regele nu putea să doarmă... Unii spun că din cauza mirosului, alții cred că regele a început să aibă remușcări pentru ceea ce-i făcuse fetei.
Se spune că cine nu poate dormi atunci când în aer plutește mireasma florilor de salcãm are, pare-se, gânduri sau resentimente care îi invadează nopțile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu