Toamna aduce cu ea nu doar frunze aurii și seri mai tihnite, ci și bucuria reîntâlnirilor filatelice. După o scurtă vacanță, Cercul filatelic al Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare își redeschide porțile începând cu 3 octombrie 2025. În sala Cenaclu a bibliotecii, în fiecare vineri, de la ora 17, timbrele își vor spune din nou poveștile. Fie că ești colecționar cu experiență, fie că ții în sertar primele plicuri moștenite de la bunici, sau poate doar vrei să descoperi pentru prima dată universul fascinant al filateliei, aici vei găsi un loc potrivit pentru tine. Întâlnirile nu sunt doar despre timbre, ci și despre prietenie, curiozitate și dorința de a învăța. Aici, fiecare timbru devine un pașaport spre istorie, cultură și artă, iar fiecare discuție – o punte între generații. Așadar, dacă vrei să călătorești prin lume fără să părăsești sala de lectură, te așteptăm să ne fii alături. Pentru că filatelia nu are vârstă, ci doar pasiune.
Într-o zi de ianuarie din 1983, un timbru italian cu valoarea de 400 de lire a fost lansat fără fast, dar cu un simbol discret care avea să rămână în memoria filateliștilor: un microscop așezat pe fundalul unui peisaj rural, imagine-simbol a unei lupte tăcute, dar neobosite. Nu era doar un timbru. Era o promisiune: susținerea cercetării împotriva cancerului.
Simbolul grafic de pe acel timbru era – pentru cunoscători – emblema Asociației Italiene pentru Cercetarea Cancerului (AIRC). În acel an, AIRC avea deja două decenii de activitate și era una dintre puținele instituții care punea știința în slujba vieții, cu perseverență și rigoare. Buletinul oficial al emisiunii era semnat chiar de președintele de atunci, Guido Venosta – semn al recunoașterii la cel mai înalt nivel.
Astăzi, după 60 de ani de activitate, AIRC a devenit Fundația AIRC pentru Cercetarea Cancerului, iar Italia îi aduce un nou omagiu: un timbru din seria „Valorile sociale”, emis la 1 iulie 2025, care o înfățișează pe una dintre cercetătoarele implicate în lupta zilnică cu boala. Marca este autocolantă, cu valoare „B” (1,30 euro) și are un tiraj de 204.000 de exemplare.
Ștampila „prima zi” a fost aplicată în Roma, la Spazio Filatelia din Piazza San Silvestro, iar buletinul însoțitor poartă semnătura actualului președinte, Andrea Sironi. Într-o lume grăbită, acest timbru ne îndeamnă să privim cu atenție. Uneori, un gest mic – cum ar fi alegerea unui timbru cu semnificație – poate transmite recunoștință, susținere și speranță. Pentru că, așa cum AIRC a arătat de-a lungul decadelor, cercetarea salvează vieți.
Miercuri, 24 septembrie, Romfilatelia și Poșta Română au adus în atenția colecționarilor emisiunea filatelică „Locomotive cu abur” (LP #2532). Cele patru mărci poștale, alături de plicul „prima zi”, patru cărți maxime și o mapă filatelică în tiraj limitat, toate machetate de George Ursachi, reînvie farmecul unei epoci care a scris istoria transporturilor românești. Pe timbre prind viață patru povești legendare.
Prima dintre ele, „Resicza 2”, prima locomotivă construită la Reșița în 1872, este reprodusă pe marca poștală cu valoarea nominală de 4 lei, simbol al începuturilor industriei românești. Din anul 1894 vine CFR 1493, fabricată la uzinele germane Henschel & Sohn, ilustrată pe timbrul de 6,50 lei, o mărturie a excelenței tehnice europene.
Spiritul renașterii autohtone de după război se regăsește în locomotiva fabricată la Uzina „23 August” din București, în 1949, destinată căilor ferate înguste și reprezentată pe timbrul de 7 lei. Iar amintirea solemnă a momentului încoronării Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria, în 1922, este redată de locomotiva regală CFR „Pacific” 231.065, prezentă pe marca poștală de 14 lei, care a tractat Trenul Regal spre Alba Iulia.
Plicul „prima zi” adaugă emoție prin imaginea unui tren ce străbate liniștea submontană, iar întreaga emisiune devine un omagiu adus „epocii de aur” a căilor ferate românești. Nu este doar o colecție de mărci poștale, ci o adevărată călătorie în timp – o amintire în miniatură a pasiunii pentru abur, oțel și drumuri nesfârșite.
Avem de a face, așadar, cu o emisiune dedicată filateliștilor, iubitorilor de istorie și tuturor celor care încă mai aud, în amintire, șuierul locomotivei cu abur.
Calea ferată Sibiu - Agnita, situată în inima Transilvaniei, este una dintre cele mai pitorești și fascinante linii feroviare din România. Această cale ferată, cunoscută și sub numele de „Mocănița” sau „Sibiu–Agnita Narrow Gauge Railway”, nu este doar un mijloc de transport, ci și un veritabil monument al istoriei și culturii feroviare din țară. Istoria Căii Ferate Sibiu - Agnita își are rădăcinile în secolul al XIX-lea, când Transilvania era parte a Imperiului Austro-Ungar. Linia a fost construită în mai multe etape, prima secțiune fiind inaugurată în 1910. Scopul principal al acestei căi ferate a fost să faciliteze transportul de mărfuri și pasageri între Sibiu și Agnita, două orașe importante din regiunea Sibiului. Calea ferată Sibiu - Agnita traversează un peisaj spectaculos, trecând prin păduri dense, sate pitorești și dealuri acoperite de verdeață. Una dintre caracteristicile distinctive ale acestei căi ferate este lățimea sa îngustă, ceea ce o face să semene mai mult cu o mocăniță decât cu o cale ferată obișnuită. Traseul șerpuiește prin Munții Cibinului și Munții Făgăraș, oferind pasagerilor vederi panoramice impresionante. Calea ferată Sibiu - Agnita este considerată un monument de importanță națională, datorită valorii sale istorice și culturale. Multe din locomotivele și vagoanele utilizate pe această linie sunt păstrate și restaurate cu grijă, contribuind la atmosfera autentică a călătoriei cu Mocănița. Trenurile cu aburi și garniturile trase de locomotive vechi sunt o atracție deosebită pentru iubitorii de căi ferate și pentru turiști în căutare de experiențe inedite. Calea ferată Sibiu - Agnita a devenit un magnet pentru turiști, atât din țară, cât și din străinătate, datorită frumuseții sale naturale și atmosferei nostalgice. Stațiile de-a lungul traseului au devenit puncte de atracție pentru cei interesați de istoria feroviară, dar și pentru amatorii de drumeții și excursii în natură. Această cale ferată joacă, de asemenea, un rol important în dezvoltarea economică a comunităților locale. Turiștii care vin să exploreze frumusețile căii ferate aduc beneficii economice semnificative pentru regiune, stimulând afacerile locale, cum ar fi pensiunile, restaurantele și magazinele tradiționale. Cu toate că Calea Ferată Sibiu - Agnita a fost închisă pentru traficul regulat de pasageri și mărfuri în anii '90, ea a fost restaurată și readusă la viață ca atracție turistică. Continuarea eforturilor de conservare și modernizare a acestei căi ferate unice este esențială pentru a asigura că ea va fi admirată și apreciată de generațiile viitoare. Asociația Prietenii Mocăniței depune eforturi considerabile pentru menținerea acestei linii în stare de funcționare. În concluzie, calea ferată Sibiu - Agnita reprezintă un tezaur feroviar în inima Transilvaniei. Cu peisaje pitorești, istorie bogată și un impact pozitiv asupra comunităților locale, această cale ferată este un adevărat activ cultural și turistic pentru România. Este un loc unde trecutul și prezentul se întâlnesc într-o călătorie memorabilă prin frumusețea naturală a Transilvaniei. La împlinirea a 115 de ani de la inaugurarea acestei linii de cale ferată îngustă, în cadrul Cercului filatelic al bibliotecii județene „Petre Dulfu” din Baia Mare am machetat un plic aniversar în care am surprins celebra locomotivă „Nelu Popescu” (764.159) în stația Hosman.
Îmi amintesc perfect momentul când am găsit pentru prima oară acest întreg poștal (cod 042/2002): era în cutia cu piese vechi, alături de timbre și plicuri îngălbenite de vreme. Însă culorile ei, vii și proaspete, îmi săreau în ochi. Un galben intens, aproape solar, domina imaginea – era Grangurul (Oriolus oriolus), Pasărea Anului 2002, într-o ipostază demnă de o pictură de atelier.
Lansată cu prilejul Zilei Internaționale a Mediului – 5 iunie, această carte poștală filatelică omagiază alegerea grangurului ca simbol al anului, într-un efort de conștientizare ecologică și educație pentru protejarea speciilor native. Cu o grafică plină de farmec, semiilustrația plicului ne prezintă pasărea așezată pe o ramură, cu penajul său galben-strălucitor și aripile negre, însoțită de o hartă ce indică aria de răspândire și zonele de iernare – din Europa până în Africa.
Plic prezentând o francatură filatelică tematică (păstrând același subiect între întregul poștal, marca adezivă și ștampila ocazională), însă insuficient francată poștal (începând cu data de 3 iunie 2022 - cu 2 zile înainte de data expedierii - tariful pentru o scrisoare internă cu greutatea de până în 20 de grame crescuse de la 2.500 de lei la 3.000 lei - pe spatele plicului nu există mărci care să acopere diferența de tarif - lipsesc 450 de lei).
În colțul din dreapta-sus al întregului poștal tronează marca fixă cu valoarea de 2.500 lei, unde grangurul reapare, pictat cu aceeași finețe, gata parcă să-și cânte trilul în zbor. Grangurul nu este o pasăre obișnuită – este timid, greu de observat, dar inconfundabil prin cântecul său dulce, flautat, care răsună în pădurile de foioase ale țării noastre în lunile de vară.
Scrisoare internă recomandată francată corect: 3.000 de lei scrisoare până în 20 de grame (2.500 de lei timbru fix + 500 de lei timbru mobil) + 4.000 de lei taxa de recomandare (timbre mobile cu nominalele de 2.500 de lei și 1.500 de lei).
Alegerea lui ca pasăre a anului nu a fost întâmplătoare. A fost un semnal, o chemare blândă, adresată omului, de a privi mai atent către natură și de a înțelege fragilitatea echilibrului ei. Pentru colecționari, această piesă are valoare nu doar prin ilustrația sa deosebită sau prin marcajul tematic, ci și prin mesajul pe care îl poartă: grija față de mediu poate începe și de pe un simplu suport filatelic. Grangurul din 2002 nu este doar o pasăre pe un plic și pe un timbru fix. Este o poveste înaripată, cu triluri ce răzbat din hârtie spre memorie. Iar pentru cei care știu să asculte, este o lecție tăcută despre frumusețea lucrurilor rare.
Într-o dimineață senină de aprilie 2024, filateliștii din Franța și din întreaga lume au primit un dar vizual neașteptat: o coloană de oțel, sticlă și memorie – silueta orașului New York – gravată cu măiestrie într-o coliță filatelică. Emisă pe 12 aprilie de La Poste și realizată de talentatul gravor Louis Genty, emisiunea „Silueta orașului New York” (Mi #BL638, Yv #5769, Scott #6624, Sg #MS7640) este mai mult decât o creație grafică rafinată: este o punte între continente și epoci.
Această apariție specială comemorează 500 de ani de la momentul în care exploratorul florentin Giovanni da Verrazzano, aflat în slujba regelui Francisc I al Franței, a pătruns cu corabia sa în ceea ce avea să devină portul New York. Era anul 1524, iar peste cinci secole, o imagine gravată în timbru avea să rememoreze acea întâlnire tăcută dintre Lumea Veche și cea Nouă. Privind colița, suntem conduși de contururile emblematice ale Manhattanului: Wall Street, clădirile Districtului Financiar, terminalul de feribot spre insula Governors. În partea dreaptă, podul Brooklyn traversează cu grație East River, iar în stânga, fluviul Hudson îmbrățișează clădirile din Battery Park. Totul este redat cu finețea unui artist care nu doar reproduce realitatea, ci o reinterpretează cu sensibilitate.
La cea de a 34-a ediție a ceremoniei „Timbrele anului 2024”, desfășurată pe 10 iunie 2025 la sediul central al grupului La Poste din Paris, această creație a fost distinsă cu Premiul special al juriului, cea mai înaltă recunoaștere acordată gravorilor specializați în tiparul în adâncime. O distincție binemeritată, atât pentru excelența tehnică, cât și pentru forța evocatoare a povestirii vizuale. Pentru colecționari, colița devine mai mult decât un simplu element filatelic: e o miniatură urbană, o călătorie simbolică și un tribut adus curajului navigatorilor și prieteniei dintre Franța și Statele Unite. Poate fi, de asemenea, o invitație discretă de a privi lumea dincolo de granițe — prin rama delicată a unui timbru.
Într-o dimineață senină de vară, răsfoind cele mai noi apariții filatelice, privirea mi s-a oprit asupra unei emisiuni apărute în Caraibele Olandeze. Trei minicoli, fiecare compusă din 24 de timbre, aduceau un omagiu unui pictor care nu a pictat multe, dar a spus, prin fiecare tușă, cât o bibliotecă întreagă: Johannes Vermeer. Unul dintre timbre reproducea o lucrare care mi-a rămas în memorie din adolescență, când am descoperit-o într-o carte de artă veche, cu pagini îngălbenite. Nu avea un titlu explicit, doar o figură feminină, cu un cercel perlat și un turban albastru ca cerul de vară.
Pe atunci i se spunea simplu Fata cu turban, dar lumea avea să o cunoască mai ales ca Fata cu cercel de perlă. Această imagine m-a urmărit ani la rând. Nu pentru că știam multe despre pictor – Vermeer nu e nici Rubens, nici Rembrandt –, ci pentru că privirea fetei din tablou părea că mă știe. Nu era nici seducătoare, nici sfioasă, ci cumva între lumi: o privire în care timpul s-a oprit, iar tăcerea a devenit sunet.
Vermeer a pictat-o în jurul anului 1665, într-o perioadă în care arta nu se făcea pentru faimă, ci pentru frumusețea în sine. Nu știm cine a fost tânăra. Nu știm dacă a existat cu adevărat sau dacă a fost doar o întruchipare a unei idei – misterul, feminitatea, lumina însăși. Ce știm e că acel cercel, acea perlă pictată cu doar câteva atingeri de pensulă, a devenit simbolul unei întregi epoci. Pe timbrul emis în 2025, la 350 de ani de la moartea pictorului, tânăra poartă același turban oriental, în nuanțe de albastru și galben, cu aceeași delicatețe a chipului luminat dintr-o parte.
Deși tipărit digital, cercelul pare încă să tremure de lumină, ca și cum ar fi fost pictat cu vopsea udă. Mă gândesc ce-ar fi spus Vermeer dacă ar fi știut că, în trei secole și jumătate, chipul anonim pe care l-a zugrăvit într-un colț de atelier olandez avea să fie reprodus pe milioane de timbre, călătorind prin lume, trecând prin mâinile colecționarilor, ale poștașilor, ale celor care mai scriu scrisori cu suflet.
Filatelia are această magie tăcută: ne leagă nu doar de geografie, ci și de timp. Iar când un timbru reușește să ducă mai departe povestea unei picturi, a unei priviri și a unei epoci, nu e doar o piesă de colecție – e o fereastră deschisă spre frumusețea care nu trece.
Juliette Gréco rămâne una dintre cele mai emblematice figuri ale scenei artistice franceze, o interpretă cu o voce inconfundabilă și o prezență scenică aparte. Născută pe 7 februarie 1927, în Montpellier, Gréco a fost mai mult decât o cântăreață – a fost un simbol al boemei pariziene, o muză a intelectualilor existențialiști și o femeie care a sfidat normele sociale prin arta și spiritul său liber.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Gréco a trecut prin momente dificile, fiind arestată de Gestapo pentru legăturile mamei și surorii sale cu Rezistența franceză. După război, s-a stabilit la Paris, unde a intrat în cercurile boeme ale cartierului Saint-Germain-des-Prés, locul unde se întâlneau filosofi, scriitori și artiști. Aici, a fost descoperită și apreciată de Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Boris Vian și Jacques Prévert, care i-au oferit primele sale versuri de interpretat. Debutul său muzical a avut loc la sfârșitul anilor ’40, iar vocea sa profundă și melancolică a transformat-o rapid într-o figură unică a chanson-ului francez. Repertoriul său include piese scrise de Gainsbourg, Léo Ferré, Jacques Brel și Raymond Queneau, iar interpretările sale, încărcate de emoție, au transformat cântece precum „Sous le ciel de Paris”, „Je suis comme je suis” sau „Déshabillez-moi” în adevărate capodopere. Juliette Gréco nu a fost doar o cântăreață remarcabilă, ci și o femeie care și-a trăit viața după propriile reguli. Cu un stil vestimentar simplu, definit de celebra sa rochie neagră și părul lung, a devenit o adevărată figură a feminității libere și nonconformiste. A fost una dintre primele artiste care au abordat subiecte sociale și politice în muzica sa, sfidând cenzura vremii. Pe lângă cariera muzicală, a avut și o importantă activitate cinematografică, jucând în filme precum „Orfeu” (1950) de Jean Cocteau și „Bonjour Tristesse” (1958) de Otto Preminger. În 2016, în timpul turneului său de adio, intitulat „Merci”, Gréco a suferit un accident vascular cerebral, care a marcat sfârșitul carierei sale muzicale. A continuat însă să fie o prezență apreciată în lumea artistică, primind numeroase distincții pentru contribuția sa culturală. S-a stins din viață pe 23 septembrie 2020, la vârsta de 93 de ani, lăsând în urmă o moștenire impresionantă. Juliette Gréco nu a fost doar o cântăreață, ci o poveste vie a Parisului artistic, o voce care a dat glas libertății și pasiunii. Astăzi, muzica sa continuă să inspire generații, păstrând vie esența boemei pariziene.
Născut la 15 aprilie 1890, în Buhuşi, Constantin Dumbravă este unul dintre principalii expediţionari şi cercetători ai Groenlandei. Tatăl său a fost factor poştal, în vreme ce mama era salariată la Căile Ferate Române. Este considerat unul dintre cei mai mari naturalisti romani care a explorat zona Arctica.
Constantin Dumbravă a facut Școala primară la Buhuși, iar liceul la Botoșani si studiile superioare le-a facut în Franța și în Belgia. A fost doctor în științe. Căsătorindu-se cu Estelle Heigs, o americancă, s-a stabilit la New York, unde și-a pregătit cele trei expediții: prima în anul 1925, timp de patru luni, în perimetrul țărmului groenlandez; cea de a doua expediție în anul 1927, cu durata totală de 14 luni și ultima expediție în anul 1934, când, după cum avea să relateze mai târziu chiar exploratorul, balonul în care se afla „s-a prăbușit în Oceanul înghețat de Nord, aproape de Angmasalik din Țara regelui Christian”.
Expediția românească din Groenlanda dintre anii (1927—1928), cea mai mare insulă a Pământului (2.175.600 km²), descoperită de Eric cel Roșu în anul 986, s-a desfășurat sub auspiciile Societății de Geografie a Franței și a Societății Regale Belgiene de Geografie, cu fonduri puse la dispoziție de Societatea de Geografie din Philadelphia, de Clubul Exploratorilor din New York și de Universitatea din Michigan (S.U.A.). Și-a propus să facă observații meteorologice (mișcarea ciclonilor și anticiclonilor, proprietățile gheții marine și ale celei de creastă, temperatura apei mării, mareele, curenții marini), botanice, zoologice, etnografice, geomorfologice etc.
Constantin Dumbravă împreună cu inginerul belgian Freddy Bernard, specialist în meteorologie a părăsit Copenhaga în ziua de 26 iulie 1927 la bordul vasului „Gertrude Rask” și a ocolit Danemarca, a pătruns în apele Mării Nordului, a lăsat în urmă Islanda și, după zece zile de la plecare, traversând Atlanticul, a ajuns la Angmasalik.
Cercetările efectuate pe coasta estică a insulei n-au fost oprite nici în timpul nopții polare. Cu sprijinul băștinașilor, a reușit să străbată o zonă întinsă în raport cu locul în care își stabilise tabăra și să fie oaspetele unui număr de 22 așezări ale eschimoșilor. Intenționa chiar o traversare a Antarcticii până la Holstensborg, locul unde își desfășura munca în același timp profesorul H.W. Hobbs de la Universitatea din Michigan.
La revenirea în Europa a ținut conferințe despre expediția lui științifică relatând despre rezultatele ei, glaciologul afirmând într-un rezumat: „Timp de 12 luni am recoltat colecții etnografice, documente asupra obiceiurilor micului popor eschimos, am făcut un film de 3.500 m, am capturat o vulpe și alte animale, pe care le-am oferit Grădinii zoologice din Anvers, un fetus de focă, pe care l-am conservat în formol, un urs alb, o focă, al cărei corp l-am împăiat și multe cranii umane și de mamifere și am adunat un mare număr de observații meteorologice”.
La puţin timp după încheierea cu succes a acestei expediţii, un ziar belgian scria: „Tânăr încă, Constantin Dumbravă este, de opt ani, un specialist al explorărilor polare. El este, în acelaşi timp, pilot şi, în această calitate va lua parte, după o pregătire minuţioasă, la unul dintre marile raiduri aeriene polare”.
Cercetătorul n–a mai putut face acest lucru, nici n–a mai organizat a doua mare expediţie preconizată de el, deoarece s–a îmbolnăvit grav şi a murit, la 22 septembrie 1935, în cunoscuta staţiune franceză Cannes.
Pe o colină liniștită, în marginea unui sat ardelean, bătrânul măr din curtea bunicilor rezistă de zeci de ani. De primăvara până toamna târziu, e un adevărat spectacol: întâi explozie de flori albe și rozalii, apoi o bogăție de frunze foșnitoare, iar la final, fructele rubinii – dulci, parfumate, cu gustul inconfundabil al copilăriei.
Îmi amintesc cum, în vacanțele de vară, scriam scrisori pe cărțile poștale ilustrate cu meri în floare, iar pe plicuri lipeam cu grijă timbre ce înfățișau plante, fructe sau arbori din flora României. Așa am descoperit că mărul, mai mult decât un simplu pom roditor, este o filă de istorie naturală, un simbol prezent în mitologie, artă și... filatelie. De-a lungul timpului, mărul a fost omagiat pe timbre din toate colțurile lumii. România i-a dedicat apariții în cadrul emisiunilor despre pomi fructiferi sau flora autohtonă – desene botanice detaliate, în culori vii, însoțite de denumirea științifică: Malus domestica.
Alte țări, precum Polonia, Germania sau China, au ilustrat pe timbre nu doar fructul, ci și povestea: mărul din grădina Edenului, cel din basmele cu prințese sau mărul căzut în capul lui Newton – începutul legii gravitației. Pentru colecționari, aceste timbre nu sunt doar piese într-un clasor, ci mici bijuterii vizuale care aduc cu ele arome de toamnă, foșnete de frunze și nostalgii din copilărie. Iar pentru mine, fiecare măr desenat pe un timbru înseamnă o reîntoarcere la acel copac din curtea bunicilor – cel care mi-a fost umbră, scară spre cer și sursă de inspirație.
Când urmăriți un timbru cu un măr, opriți-vă o clipă. Poate nu e doar un fruct. Poate e chiar acel măr care v-a legănat copilăria. Iar filatelia, ca de obicei, păstrează și această taină în culori și hârtie gumată.
Când deschizi un clasor și atingi cu vârful degetului un timbru, uneori nu simți doar hârtia fină, ci și un ecou – o vibrație tăcută, ca o șoaptă ce vine din trecut. Așa este și cu timbrul dedicat Jadrankăi Stojaković, apărut în spațiul ex-iugoslav: un mic omagiu filatelic pentru o voce care a știut să transforme durerea în poezie, iar melancolia în artă. Născută în 1950, la Sarajevo, orașul cu inimi multe și povești amestecate, Jadranka a fost mai mult decât o cântăreață – a fost o povestitoare a sufletului slav. Și-a început parcursul artistic discret, în grupul Kombo 6, și a urcat pe scenă, ca solistă, la doar 18 ani, în cadrul unui festival dedicat primăverii. De acolo, a crescut – nu cu pași grăbiți, ci cu răbdarea celor care știu că adevărata muzică nu se grăbește niciodată. Pe timbru, chipul ei e senin, ușor visător, cu acel zâmbet abia schițat care ascunde o lume întreagă. Închizând ochii ai putea zări discret și câteva note muzicale – simbolice – sau titlul unei piese cunoscute: „Što te nema”, acel cântec care pare să vină dintr-un loc unde timpul nu are ceas, ci doar emoție. Cei care cunosc filatelia știu cât de rară este îmbinarea dintre imagine și sunet, dar timbrul Jadrankăi reușește să le aducă împreună. Privindu-l, parcă îi auzi vocea: caldă, puțin răgușită, cu un accent iugoslav greu de imitat, dar imposibil de uitat. Într-o lume plină de zgomote grăbite, vocea ei aducea liniște. Cariera Jadrankăi nu s-a limitat la granițele Balcanilor. După ce a impresionat lumea întreagă cu vocea sa la Jocurile Olimpice de iarnă din 1984, a fost invitată în Japonia, unde a cunoscut un succes neașteptat și profund. Dar oricât de departe a mers, cântecele ei purtau mereu amprenta caselor vechi din Sarajevo, a cafenelelor cu aburi de sevdalinka și a versurilor inspirate de poeți precum Aleksa Šantić sau Desanka Maksimović. Ultimii ani și i-a petrecut la Banja Luka, în liniștea unui studio de radio, cu muzica aproape și microfonul ca partener de dialog. A fost o viață frumoasă, chiar dacă marcată de suferință spre final. În 2016, s-a stins discret, așa cum trăise – cu demnitate și fără zgomot. A fost înmormântată în Aleea Cetățenilor de Onoare, loc al memoriei și al recunoștinței. Pentru colecționarul filatelic, un astfel de timbru nu e doar o piesă nouă în colecție. E o fărâmă de istorie muzicală, un cântec tăcut care-ți rămâne în suflet. E o dovadă că, uneori, chiar și hârtia gumată poate cânta. Și poate că, într-o zi, un copil va deschide un clasor vechi, va descoperi chipul Jadrankăi și va întreba: „Cine era?” Iar răspunsul va veni simplu: „O voce care nu moare niciodată. Ascult-o!”.
Ieri după-amiază pe masa mea de lucru se a ajuns un timbru cu valoarea de 3,00 euro, emis în luna iunie de Andorra Spaniolă, parte a seriei „Andorra mitică”. Nici nu-l pusesem bine în clasor, și deja simțeam mirosul de conifere și aerul subțire al munților. Uneori, filatelia nu e doar o colecție. E o invitație. Andorra, micul co-principat dintre Franța și Spania, e genul de loc care pare inventat pentru călătoriile din cărțile poștale. Dar în anii ’60–’70, când turismul de masă începea să prindă avânt, această enclavă montană a devenit o destinație tot mai căutată de francezi și spanioli. Nu doar pentru prețurile atractive și magazinele bine aprovizionate, ci și pentru peisajele dramatice ale Pirineilor, adevărate tablouri alpine de o frumusețe sălbatică. Așa s-a născut mitul vacanței „de anduranță” în Andorra: excursii de safari montan, cu autobuze fără acoperiș și jeepuri deschise, unde turiștii stăteau pe bănci din lemn montate direct în portbagaj. Firmele locale și-au pictat vehiculele în culori vii, le-au dat nume exotice și au dus grupuri entuziaste către văi ascunse, lacuri glaciare și sate de munte unde timpul părea că a uitat să curgă. Timbrul din 2025 evocă exact această perioadă, când turismul devenea mitologie. Designul său amintește de o epocă în care vacanțele nu se măsurau în selfie-uri, ci în povești spuse la întoarcere, cu ochii strălucind. O plimbare pe serpentinele andorrane în acei ani însemna să îți redescoperi curajul, să înfrunți un soare aspru la 2.000 de metri altitudine și să îți cumperi, la întoarcere, o brichetă „de firmă” dintr-un duty-free montan. Filatelia surprinde adesea figuri istorice sau simboluri naționale. Dar uneori, cum e cazul timbrului dedicat Andorrei, surprinde un sentiment – dorul de vacanțele simple, autentice, în care explorarea era reală, iar plăcerea venea din drumul bătut cu praf și râsete. Pentru colecționari, Andorra Spaniolă nu e doar o administrație poștală aparte, ci și o fereastră spre o altfel de Europă, mai puțin grăbită, mai puțin digitală, dar infinit mai memorabilă.
România, 2025 (plic comemorativ realizat de Cercul filatelic din Baia Mare).
Jimi Hendrix, născut Johnny Allen Hendrix pe 27 noiembrie 1942 în Seattle, Washington, a fost un chitarist, cântăreț și compozitor american care a lăsat o amprentă indelebilă asupra lumii muzicii în timpul scurtei, dar explozivei sale cariere. De multe ori considerat unul dintre cei mai mari chitariști din toate timpurile, stilul său inovator, talentul excepțional și prezența sa captivantă pe scenă au revoluționat muzica rock și au influențat generații de muzicieni care i-au urmat.
Statele Unite ale Americii, 2014.
Primii ani din viața lui Jimi Hendrix au fost marcați de greutăți și provocări. Părinții săi au divorțat când avea doar nouă ani, iar el a avut parte de o serie de locuințe temporare înainte de a se stabili cu tatăl său. La vârsta de 15 ani, a primit prima sa chitară acustică, care a devenit repede cea mai prețioasă comoară a sa. Cu toate că a avut o pregătire formală limitată, Hendrix s-a dedicat muzicii, învățând să cânte după ureche și explorând diverse genuri muzicale, inclusiv blues-ul, R&B-ul și rock and roll-ul.
Antigua şi Barbuda, 2016.
La începutul anilor 1960, Hendrix a început să cânte în diferite trupe și să-și dezvolte abilitățile în timpul unor turnee cu artiști precum Isley Brothers și Little Richard. Aceste experiențe au reprezentat o rampă de lansare pentru succesul său viitor, în timp ce a dezvoltat un stil distinctiv de chitară și o personalitate scenică unică. În 1966, Hendrix s-a mutat la Londra, unde a format Jimi Hendrix Experience, un trio puternic care îl includea pe basistul Noel Redding și pe bateristul Mitch Mitchell. A fost în Londra când cariera lui Hendrix a decolat, captând atenția unor figuri influente din industria muzicală și câștigând rapid un public fidel.
Burundi, 2011.
Trupa a lansat albumul de debut „Are You Experienced” în 1967, care a adus în atenție tehnicile revoluționare de chitară ale lui Hendrix, inclusiv feedback-ul, distorsiunea și efectele pedalului wah-wah. Peisajele sonore psihedelice și utilizarea inovatoare a tehnologiei de studio au adunat recenzii elogioase și succes comercial, cimentând poziția lui Hendrix ca un pionier muzical.
Djibouti, 2022.
Concertele live ale lui Hendrix au fost cu adevărat legendare. Solo-urile sale incendiare de chitară și prezența sa carismatică au captivat publicul din întreaga lume. Unul dintre cele mai iconice momente ale carierei sale a avut loc la Festivalul de Muzică și Artă Woodstock din august 1969, unde a interpretat o versiune fascinantă a imnului american „The Star-Spangled Banner”, folosind chitara pentru a imita sunetele războiului și haosului. Această interpretare a devenit ulterior un simbol durabil al mișcării contra-culturaliste a anilor 1960.
Guinea-Bissau, 2010.
Tragic, cariera lui Jimi Hendrix a fost întreruptă când a murit la 18 septembrie 1970, la vârsta de 27 de ani, din cauza unei supradoze accidentale de barbiturice. Cu toate că a plecat prea devreme din această lume, moștenirea sa persistă până în ziua de astăzi.
Niger, 2022.
Impactul lui Hendrix asupra lumii muzicii rock nu poate fi supraevaluat. Tehnicile sale inovatoare de chitară și abordarea sa experimentală a muzicii au deschis calea pentru generațiile viitoare de chitariști și muzicieni. Mulți artiști din diferite genuri muzicale l-au menționat pe Hendrix ca o influență semnificativă. Contribuțiile sale la muzica rock, blues și psihedelică continuă să inspire numeroși muzicieni din întreaga lume. Albumele sale, precum „Axis: Bold as Love”, „Electric Ladyland” și „Band of Gypsys”, rămân clasice celebrate.
Republica Centrafricană, 2022.
În recunoașterea contribuțiilor sale inovatoare la muzică, Jimi Hendrix a primit postum mai multe premii și onoruri, inclusiv introducerea în Rock and Roll Hall of Fame (1992) și în UK Music Hall of Fame (2005). Viața și cariera lui Jimi Hendrix au fost o dovadă a puterii talentului pur, inovației și creativității. Prin abilitățile sale de chitară neegalate și explorarea neînfricată a muzicii, a reconfigurat peisajul muzicii rock, lăsând o amprentă durabilă asupra industriei. Cu toate că a plecat prea devreme din această lume, muzica sa trăiește în continuare, inspirând și bucurând noi generații de pasionați de muzică, asigurând că legenda acestui chitarist nu va fi uitată niciodată.
Luni, 15 septembrie 2025, Romfilatelia împreună cu Poșta Română au lansat în circulație emisiunea filatelică „EXPO OSAKA 1970 – 2025” (LP #2531). Aceasta evocă atât prestigioasa expoziție mondială găzduită de Japonia, cât și aniversarea a 55 de ani de la prima apariție filatelică românească dedicată EXPO’70. Seria din 1970 (LP #720), realizată grafic de artistul Ion Dumitrana, cuprindea două mărci poștale – portretul unei tinere japoneze cu pălărie cu flori (20 bani) și imaginea unei pagode (1 leu) – precum și o coliță filatelică dantelată (LP #721), imprimată în Japonia. Particularitatea acesteia era plasarea valorii nominale în afara perforului, pe un fundal conceput cu ajutorul calculatorului FACOM 270/30, tehnologie de vârf la acea vreme.
Noua coliță aniversară provine din supratipărirea a 2.180 de exemplare din tirajul original și se remarcă prin inserarea valorii de 55 lei direct pe timbru, printr-o steluță perforată ca element de securitate și printr-o grafică tematică semnată de artistul Mircea Cantor. Alături de aceasta, a fost realizat și plicul „prima zi”, ilustrat cu o reprezentare stilizată a Pavilionului României la Expo Osaka 2025 și obliterat cu o ștampilă bicoloră ce evocă drapelul nipon. Prin această apariție, filatelia românească reușește să unească simbolic trecutul inovator al Expoziției din 1970 cu perspectivele contemporane ale Expo Osaka 2025, oferind colecționarilor o veritabilă punte între istorie și actualitate.
A fost odată un tânăr din Siracuza, crescut într-o familie aleasă, într-o lume în care limba arabă era limbajul poeziei, științei și credinței. Numele său era Ibn Hamdis, iar cuvintele îi curgeau din pană ca apele calde ale Mediteranei. Însă soarta avea să-i schimbe drumul: în anul 1061, normanzii cuceresc Sicilia, iar Ibn Hamdis este silit să plece în exil. Ajunge mai întâi în Ifriqiya, apoi în îndepărtatul al-Andalus, dar niciun loc nu-i poate șterge dorul de casă. Versurile sale, scrise în arabă clasică, poartă mereu amintirea Siciliei – grădinile, parfumul florilor, sunetul mării… toate devin poezie. Scrierile lui sunt impregnate de o melancolie tandră, o dorință arzătoare de întoarcere, imposibilă în realitate, dar vie în cuvinte. În 2025, acest poet al dorului și al exilului a fost readus în atenție printr-un gest filatelic de finețe: un timbru comemorativ emis în Italia, cu ștampila „prima zi” aplicată la Roma, și nu la Siracuza – fapt explicat chiar în buletinul emis de studenții specializării de Limba și literatura arabă din cadrul Universității Sapienza, alături de profesoara lor, Arianna D’Ottone. O alegere simbolică: în capitală, glasul lui Ibn Hamdis a fost ascultat din nou. Poate că, așa cum cuvintele sale au străbătut veacurile, și timbrul care îl omagiază va ajunge în clasorul unui colecționar care, citind numele „Ibn Hamdis”, va auzi din nou suspinul unei Sicilii pierdute, regăsită doar prin poezie.
Calea ferată Liverpool - Manchester este o linie de cale ferată care leagă orașele britanice Liverpool și Manchester, renumită pentru că este prima cale ferată din lume care leagă două orașe. Călătoria inițială a avut loc la 15 septembrie 1830 între stația Liverpool Road din Manchester (acum parte a Muzeului de Știință și Industrie) și stația Hedge Hill din Liverpool.
Totuși, în timpul uneia dintre primele călătorii a avut loc primul accident fatal din istoria căilor ferate: un cunoscut parlamentar din Liverpool, William Huskisson, aflându-se în mijlocul căilor, a subestimat viteza de apropiere a locomotivei Rocket și a fost lovit de ea.
Accidentul a acționat ca un stimulent pentru dezvoltarea primelor sisteme de siguranță, la început rudimentare, precum clopotele cu care erau echipate locomotivele (al căror sunet a fost înlocuit aproape imediat cu cel al fluierului clasic). Apoi, treptat, s-a trecut la un sistem ceva mai sofisticat, compus din palete multicolore, strămoș al semaforului modern.
Calea ferată a avut imediat un succes uriaș prin reducerea timpului de călătorie între cele două orașe la puțin peste două ore comparativ cu cele 6 - 8 ore necesare pe drum. Locomotiva Rocket, practic, a menținut o viteză medie de 27 km/h cu vârfuri maxime de 46 km/h. În curând, alte secțiuni feroviare au fost conectate la Liverpool - Manchester și în jurul acestora s-a dezvoltat rețeaua feroviară britanică în câțiva ani.
Astăzi, linia proiectată și construită în 1830 (totuși pe unele mărci poștale este menționat anul dării în exploatare a liniei ca fiind 1829) conectează încă cele două orașe cu foarte puține modificări ale traseului, deși este utilizată ca o linie secundară acoperită în mare parte de trenuri regionale.
Din punct de vedere filatelic aniversarea liniei a fost marcată de timbre emise de administrații poștale precum: Ungaria (1979), Maria Britanie (1980), Korea de Nord (1980), Mali (1980), Grenada (1990 și 1991), Cambodgia (1995) sau Congo (2001). Dacă mai cunoașteți și altele, vă rog să le semnalați.
