Când deschizi un clasor și atingi cu vârful degetului un timbru, uneori nu simți doar hârtia fină, ci și un ecou – o vibrație tăcută, ca o șoaptă ce vine din trecut. Așa este și cu timbrul dedicat Jadrankăi Stojaković, apărut în spațiul ex-iugoslav: un mic omagiu filatelic pentru o voce care a știut să transforme durerea în poezie, iar melancolia în artă.
Născută în 1950, la Sarajevo, orașul cu inimi multe și povești amestecate, Jadranka a fost mai mult decât o cântăreață – a fost o povestitoare a sufletului slav. Și-a început parcursul artistic discret, în grupul Kombo 6, și a urcat pe scenă, ca solistă, la doar 18 ani, în cadrul unui festival dedicat primăverii. De acolo, a crescut – nu cu pași grăbiți, ci cu răbdarea celor care știu că adevărata muzică nu se grăbește niciodată.
Pe timbru, chipul ei e senin, ușor visător, cu acel zâmbet abia schițat care ascunde o lume întreagă. Închizând ochii ai putea zări discret și câteva note muzicale – simbolice – sau titlul unei piese cunoscute: „Što te nema”, acel cântec care pare să vină dintr-un loc unde timpul nu are ceas, ci doar emoție.
Cei care cunosc filatelia știu cât de rară este îmbinarea dintre imagine și sunet, dar timbrul Jadrankăi reușește să le aducă împreună. Privindu-l, parcă îi auzi vocea: caldă, puțin răgușită, cu un accent iugoslav greu de imitat, dar imposibil de uitat. Într-o lume plină de zgomote grăbite, vocea ei aducea liniște.
Cariera Jadrankăi nu s-a limitat la granițele Balcanilor. După ce a impresionat lumea întreagă cu vocea sa la Jocurile Olimpice de iarnă din 1984, a fost invitată în Japonia, unde a cunoscut un succes neașteptat și profund. Dar oricât de departe a mers, cântecele ei purtau mereu amprenta caselor vechi din Sarajevo, a cafenelelor cu aburi de sevdalinka și a versurilor inspirate de poeți precum Aleksa Šantić sau Desanka Maksimović.
Ultimii ani și i-a petrecut la Banja Luka, în liniștea unui studio de radio, cu muzica aproape și microfonul ca partener de dialog. A fost o viață frumoasă, chiar dacă marcată de suferință spre final. În 2016, s-a stins discret, așa cum trăise – cu demnitate și fără zgomot. A fost înmormântată în Aleea Cetățenilor de Onoare, loc al memoriei și al recunoștinței.
Pentru colecționarul filatelic, un astfel de timbru nu e doar o piesă nouă în colecție. E o fărâmă de istorie muzicală, un cântec tăcut care-ți rămâne în suflet. E o dovadă că, uneori, chiar și hârtia gumată poate cânta.
Și poate că, într-o zi, un copil va deschide un clasor vechi, va descoperi chipul Jadrankăi și va întreba: „Cine era?” Iar răspunsul va veni simplu: „O voce care nu moare niciodată. Ascult-o!”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu