Caragiale la Galați: o poveste în filigranul unui întreg poștal

Uneori, cele mai frumoase întâlniri nu se petrec în săli de teatru sau pe paginile unei cărți, ci pe... un plic. Așa am redescoperit eu o prezență marcantă a literaturii române – Ion Luca Caragiale – nu într-o piesă savuroasă ori într-un portret clasic de manual, ci pe un întreg poștal românesc. 

Ediția cu codul 132/2002, emisă de Poșta Română, pare la prima vedere un simplu obiect de corespondență, dar în realitate este o veritabilă pagină de istorie culturală.
Pe fundalul plicului, se profilează statuia lui I.L. Caragiale din Grădina Publică din Galați, surprinsă într-o lumină discretă, ca într-o reverență adusă marelui dramaturg. 

Sculptura – impunătoare și sobră – îl prezintă pe Caragiale într-o atitudine meditativă, dar parcă pregătit să lanseze o replică ironică din arsenalul său inepuizabil. Este una dintre cele mai reprezentative statui închinate scriitorului, amplasată într-un oraș care a avut mereu o relație specială cu teatrul și cultura.
În colțul din dreapta sus, regăsim timbrul fix, cu valoarea nominală de 3.000 lei, care reproduce aceeași imagine a statuii – într-un joc subtil de oglindire între semiilustrație și francatură. Timbrul nu este doar o obligație poștală, ci un act de omagiu, o miniatură artistică ce dă valoare nu doar plicului, ci și amintirii scriitorului care a făcut din „Moftul român” o stare de spirit.
Și cum altfel putea fi onorat Caragiale, dacă nu într-un spațiu public, accesibil, viu – așa cum este Grădina Publică din Galați? Un loc în care trecătorii pot să zăbovească preț de câteva clipe, să recunoască silueta familiară a celui care ne-a dăruit „O scrisoare pierdută” și „D-ale carnavalului”, și să mediteze, poate, la actualitatea eternă a umorului său amar.
Plicul face parte dintr-o serie de întreguri poștale dedicate orașului de pe malul Dunării, iar alegerea lui Caragiale nu este întâmplătoare. În anul 2002, cultura română avea nevoie – ca și azi – de repere clare, de figuri care să reamintească valoarea cuvântului scris și a spiritului critic.
Deținerea acestui plic nu înseamnă doar păstrarea unei piese filatelice valoroase, ci și conservarea unui fragment din memoria colectivă. Este, într-un fel, ca și cum l-ai invita pe Caragiale să ia loc la masa ta, cu o cafea aburindă și o replică inteligentă gata să răstoarne ordinea conveniențelor.
Pentru cei care colecționează nu doar timbre, ci și povești, plicul 132/2002 este o comoară tăcută. Pentru mine, e o filă de jurnal – un dialog imaginar între trecut și prezent, purtat cu un zâmbet pe buze și o carte de vizită semnată „I.L. Caragiale – cetățean al umorului românesc etern”.
Și, cine știe, poate că prin intermediul acelor exemplare care au circulat prin poștă, Caragiale însuși ar fi zâmbit din colțul timbrului, așteptând să vadă ce alte „dandanale” mai inventează epoca noastră.