Adomas Bernardas Mickevičius a fost un poet și scriitor polonez și luptător pentru independența și reîntregirea patriei natale.
În 1818 a fost publicat primul său poem (Zima miejska — Orașul iernii — în Tygodnik Wileński). În anii următori, a trecut de la literatura sentimentalistă- neoclasicism la romantism. acest lucru poate fi observat mai întâi în poeziile publicate în anii 1822 și 1823 la Vilnius. După absolvira Universității Imperiale din Vilnius, obține o bursă din partea instituției pentru a studia la Kaunas între 1819–1823.
În 1840, Mickiewicz a fost numit profesor la nou înființata secție de literatură și limbi slave din cadrul prestigioasei instituții de învățământ superior Collège de France, unde a predat până în 1844. Influențat de mesianismul filozofului polonez Andrzej Towiański, devine un promotor al misticismului religios. Lecțiile lui Adam devin un amestec de politică și religie, ceea ce atrage antipatia guvernului francez. Elementul mesianic intră de asemenea în conflict cu învățăturile Bisericii Romano-Catolice, iar câteva cărți îi sunt interzise, deși atât Mickiewicz, cât și Towiański sunt încurajați să participe la slujbele religioase. O selecție a prelegerilor susținute în acea perioadă sunt publicate în patru volume, evidențiind vastele sale cunoștințe de literatură rusă, poloneză, cehă, sârbă.
Împreună cu alți doi profesori celebri de la Collège de France din acea perioadă și anume Jules Michelet (titularul catedrei de „Istorie și morală”) și Edgar Quinet (titularul catedrei de „Literaturi și instituții comparate ale Europei meridionale”, în cadrul căreia acesta a susținut primul curs de literatură comparată din lume), Adam Mickiewicz a întregit o ilustră triadă, supranumită de contemporani „cele trei catedre de democrație”, care a avut o influență semnificativă asupra efervescenței revoluționare premergătoare Revoluției de la 1848. În 1845, în semn de protest față de suspendarea cursului lui Adam Mickiewicz, tineretul studențesc a scos o medalie cu efigiile celor trei profesori democrați (Michelet, Quinet și Mickiewicz) și a organizat o nouă manifestație de simpatie în favoarea acestora.
În următorii ani, viața poetului intră în declin, o imagine tristă a lui Mickiewicz fiind zugrăvită de scriitorul rus Alexander Herzen: sărac, deznădajduit, măcinat de conflicte familiale, îmbătrânit prematur. În iarna anilor 1848-1849 este vizitat de Frédéric Chopin, care îi mai alină sufletul cu minunata sa muzică de pian. Cu ceva timp în urmă, Chopin pusese pe note două poeme de-ale compatriotului său înstrăinat, intitulate Cântece poloneze.
În 1855 soția lui, Celina, moare. Izbucnirea Razboiului Crimeii îl determină să-și lase copiii minori la Paris. Pe 22 septembrie 1855 ajunge la Constantinopol, capitala Imperiului Otoman, unde organizează o armată poloneză care să lupte împotriva Rusiei. Împreună cu prietenul său Armand Levy alcătuiește o legiune evreiască, „Husarii lui Israel”, care includea evrei ruși și palestinieni. În timpul unei campanii militare se îmbolnăvește, probabil de holeră. Moare în apartamentul său din Constantinopol de pe strada Yenișehir (astăzi muzeu), pe 26 noiembrie 1855, trupul fiindu-i înhumat într-o criptă de la subsol. Mai târziu, este adus în Franța și înmormântat la Montmorency, pentru ca în 1890 rămășițele pământești să-i fie transportate în Polonia, la Catedrala Wawel din Cracovia, unde se odihnește alături de alte personalități ale culturii și politicii poloneze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu