Povestea unui maestru al cuvintelor

Polonia, 1974 (FDC).

Pablo Neruda, pe numele său real Neftalí Ricardo Reyes Basoalto, este adesea considerat unul dintre cei mai mari poeți ai secolului XX și un maestru al cuvintelor. Viața și opera sa au fost influențate de evenimente tumultuoase din istoria secolului trecut și de profunde experiențe personale, care au conturat un poet remarcabil.

Ungaria, 1974.

Născut la 12 iulie 1904, în orașul Parral din Chile, Neruda și-a petrecut copilăria într-un cadru natural superb, care a stimulat dragostea sa pentru poezie și natură. La vârsta de 13 ani, a început să publice poezii în ziare și reviste locale, sub pseudonimul „Pablo Neruda”, în onoarea poetului ceh Jan Neruda.
Educația lui Neruda a fost eclectică, cuprinzând studii la Santiago și la instituții din Chile, dar și în străinătate. A călătorit în Asia și Europa, unde a fost profund influențat de mișcările artistice ale vremii.

Chile, 1991.

În 1924, a publicat primul său volum de poezii, „Creionul înflăcărat”, care a fost un semnal al geniului său în devenire. Acesta a fost urmat de alte creații literare semnificative, cum ar fi „20 de poeme de dragoste și o canțonete disperate” (1924) și „Canto general” (1950), o epopee poetică care explorează istoria și cultura Americii Latine.
În plus față de cariera sa literară prolifică, Neruda a fost și diplomat. A servit ca consul chilian în Spania, Mexic și alte țări, iar experiențele sale diplomatice au avut un impact profund asupra operei sale. Poemul său „Spania în inimă” este un exemplu remarcabil al implicării sale în Războiul Civil Spaniol.

Chile, 2004.

Neruda a fost un activist pasionat și un om politic angajat. A fost un susținător fervent al mișcării de stânga și al comunismului, iar angajamentul său a fost evident în scrisul său și în activitatea sa politică. A fost ales senator în Chile și a candidat la președinție în 1970, când a câștigat în cele din urmă funcția.

Nicaragua, 2004.

În 1971, Pablo Neruda a fost laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, recunoscându-se astfel contribuția sa semnificativă la poezie și angajamentul său social. Cu toate acestea, viața lui Neruda s-a încheiat într-un mod tragic în 1973, când a murit în timpul unei lovituri de stat militare care l-a adus pe Augusto Pinochet la putere.
Moștenirea lui Pablo Neruda rămâne vie și astăzi, iar poeziile sale continuă să fie traduse și iubite în întreaga lume.

Chile, 2008.

El a creat o moștenire literară și politică durabilă, fiind un exemplu al puterii cuvintelor și al pasiunii pentru justiție socială. Pablo Neruda este, fără îndoială, unul dintre cei mai mari poeți ai lumii și un simbol al luptei pentru libertate și dreptate.

Desanka Maksimović: o poetă remarcabilă și voce a sufletului sârbesc

Iugoslavia, 1996 (maximă).

Desanka Maksimović, una dintre cele mai proeminente figuri literare ale Serbiei și poetă a inimii, a lăsat un puternic impact asupra literaturii și culturii sârbești. Cuvintele sale pline de sensibilitate, delicatețe și înțelepciune au reușit să atingă inimile și să înalțe spiritele cititorilor săi.
Născută la 16 mai 1898 în orașul Rabrovac, Desanka Maksimović și-a început cariera literară în anii '20, iar opera sa a câștigat rapid recunoaștere și apreciere. Poeziile sale exprimă adâncimea emoțională și bogăția interioară, iar temele abordate variază de la dragoste și natură, până la război și suferință.

Bosnia și Herțegovina, 2023
(administrația sârbă).

Unul dintre cele mai cunoscute și iubite poeme ale lui Desanka Maksimović este „Modlitba za ljubav” („Rugăciune pentru iubire”). Acest poem captivant, plin de sensibilitate și reverență, reflectă dorința umană universală de iubire și conexiune emoțională. Versurile ei au capacitatea de a transmite profunde emoții și gânduri, iar simplitatea și eleganța lor conferă un farmec aparte.

Serbia, 2019.

Desanka Maksimović a scris și despre război și suferință, aducând în atenția publicului impactul distructiv al conflictelor și tragediilor umane. Poezia sa „Krvava bajka” („Basme sângeroase”) explorează tema războiului prin intermediul unei povești triste și tulburătoare, ilustrând efectele devastatoare ale violenței și ale pierderii umane.

Iugoslavia, 1998 (maximă).

Cu toate acestea, Desanka Maksimović nu se rezumă doar la teme grave și tragice. Ea abordează și subiecte precum natura, frumusețea vieții cotidiene și bucuria simplă a existenței. Poezia sa „Molitva za vodu” („Rugăciune pentru apă”) celebrează esența vieții și importanța apei ca simbol al purității și vitalității.
De-a lungul carierei sale, Desanka Maksimović a primit numeroase premii și recunoașteri, printre care se numără și prestigiosul Premiu Herder pentru literatură. Opera sa a fost tradusă în mai multe limbi și a inspirat mulți alți poeți și scriitori.
Pe lângă cariera sa literară, Desanka Maksimović a fost, de asemenea, o învățătoare dedicată și un model de integritate și curaj. În timpul ocupației germane în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, ea a refuzat să semneze o declarație împotriva evreilor, chiar sub amenințarea arestării și persecuției. Această acțiune curajoasă a demonstrat caracterul ei puternic și angajamentul său față de dreptate și umanitate.
Desanka Maksimović a părăsit această lume la 11 februarie 1993, dar moștenirea sa literară și impactul său cultural continuă să trăiască în inimile și în sufletele cititorilor și iubitorilor de poezie din întreaga lume. Poeziile sale atemporale și puternice continuă să fie citite și apreciate, reprezentând o voce inestimabilă a literaturii sârbe și a sufletului uman.
Astfel, Desanka Maksimović rămâne un simbol al nobleței, sensibilității și înțelepciunii în literatura mondială. Operele ei ne inspiră să ne conectăm cu propria noastră umanitate și să căutăm frumusețea și semnificația în cele mai simple lucruri din viață.

Poetul portughez al lirismului și al naturii

Eugénio de Andrade a fost un poet portughez cunoscut pentru lirismul său și pentru descrierile sale sugestive ale naturii. Născut la 19 ianuarie 1923 în Fundão, Portugalia, Andrade a început să scrie poezii încă de la o vârstă fragedă și a publicat prima sa colecție de poezii, „As mãos e os frutos”, în 1948. De-a lungul carierei sale, el a scris poezii cu o varietate de teme, inclusiv iubirea, moartea, natura și viața de zi cu zi. Andrade a primit numeroase premii și distincții pentru opera sa literară, inclusiv Premiul Camões în 2001, cel mai prestigios premiu literar din lumea lusofonă. El a murit la 13 iunie 2005 la Porto, Portugalia.

Mário Cesariny - poetul suprarealist

Mário Cesariny de Vasconcelos a fost un poet, artist plastic și actor portughez cunoscut pentru contribuțiile sale la mișcarea suprarealistă din Portugalia. Născut la 9 august 1923 la Lisabona, Cesariny și-a petrecut mare parte din copilărie în Belgia, unde a studiat arta la Academia Regală de Arte Frumoase din Bruxelles. În 1947, s-a întors în Portugalia și a devenit unul dintre fondatorii grupului suprarealst din Lisabona, alături de alți artiști și scriitori, precum Mário-Henrique Leiria, António Maria Lisboa și Cruzeiro Seixas. Cesariny a scris poezie, eseuri și romane, iar operele sale au fost adesea considerate provocatoare și controversate pentru epoca lor. El a murit la 26 noiembrie 2006 la Lisabona, Portugalia, lăsând în urmă o moștenire importantă în cultura portugheză.

10 ani de la moartea poetei Constanța Buzea

Constanţa Buzea este o cunoscută poetă contemporană din România care s-a născut la Bucureşti în 29 martie 1941. În 1961 s-a căsătorit cu poetul Adrian Păunescu (soţii Păunescu au avut doi copii, pe Ioana (n. 1967) şi pe Andrei (n. 1969), iar în 1977 au divorţat). Opera poetică a Constanţei Buzea numără peste 20 de volume, la care se adaugă câteva antologii. Poetei i s-au decernat premii literare importante, cum ar fi Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei. Constanţa Buzea este şi autoare de cărţi pentru copii, apreciate şi răsplătite cu premii literare. Din păcate a încetat din viaţă pe 31 august 2012. Cu prilejul comemorării a 10 ani de la trecerea în neființă am machetat acest plic ocazional, în amintirea poetei.

205 ani de la nașterea poetului, traducătorului și eseistului român Andrei Mureșanu

Andrei Mureșanu, scris și Mureșianu, (n. 16 noiembrie 1816, Bistrița – d. 12 octombrie 1863, Brașov) a fost un poet și revoluționar român din Transilvania. Născut în familia unui mic întreprinzător greco-catolic, a studiat filosofia și teologia la Blaj, lucrând apoi ca profesor la Brașov, începând cu 1838. A început să publice poezie în revista Foaie pentru minte, inimă și literatură. S-a numărat între conducătorii Revoluției din 1848, ca membru în delegația Brașovului la Adunarea de la Blaj, în mai 1848. Poemul său Un răsunet, scris la Brașov pe melodia anonimă a unui vechi imn religios (Din sânul maicii mele), poem denumit ulterior Deșteaptă-te, române!, a devenit imn revoluționar - fiind numit de Nicolae Bălcescu „Marseilleza românilor”. În 1990 Deșteaptă-te, române! a devenit imnul de stat al României. După Revoluția de la 1848 Mureșanu a muncit ca traducător la Sibiu și a publicat în revista Telegraful Român, operele sale având tentă patriotică și de protest social. În 1862 poeziile sale au fost adunate într-un volum. Având sănătatea precară, a murit în 1863 la Brașov.

130 de ani de la moartea poetului francez Arthur Rimbaud

Jean Nicolas Arthur Rimbaud (n. 20 octombrie 1854, Libreville, Champagne-Ardenne, Franța – d. 10 noiembrie 1891, Marsilia, Franța) a fost un poet francez, figură centrală a literaturii moderne, precursor al simbolismului.
A început să scrie poezii deja la vârsta de 10 ani, în 1870 publică prima sa scriere „Les étrennes des orphelins”. În același an, la 29 august, fuge de acasă la Paris, unde vagabondează și este închis într-o casă de corecție pentru minori. Este eliberat de un prieten al familiei, Georges Izambart, care-l readuce acasă. La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie poemul esoteric „Le Bateau ivre” („Corabia beată”), pe care i-l prezintă poetului Paul Verlaine. În aceste creații de debut se simte influența lui Charles Baudelaire, dar - în același timp - se recunoaște propria sa originalitate în asociațiile metaforice neașteptate și în amestecul între conștiința de sine și resemnare, care va fi prezent și în operele ulterioare. La propunerea lui Paul Verlaine, Rimbaud se stabilește în 1871 în locuința acestuia din Paris, unde întrețin până în anul 1873 o relație amoroasă. Se ajunge la ruptură definitivă în 1873, când Verlaine, încercând să-l ucidă, îi produce o rănire gravă.
Urmează o viață de peregrinări și vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, Java și Cipru, lucrând ca prezentator de circ, mercenar, supraveghetor la o carieră de piatră etc. Din 1880 este negustor de cafea, piei de animale și arme în Africa de nord și ia parte la expediții în Etiopia și Somalia. În afara unei bogate corespondențe cu familia, de la vârsta de 20 de ani, Rimbaud nu a mai scris nimic în domeniul literaturii. Bolnav fiind, se întoarce în 1891 la Marsilia, unde moare la 10 noiembrie, în dureri sălbatice din cauza unei cangrene, la vârsta de 37 de ani.

210 ani de la nașterea dramaturgului Alfred de Musset

Alfred de Musset (n. 11 decembrie 1810, Paris, Primul Imperiu Francez – d. 2 mai 1857, Paris, Franța) a fost un scriitor și dramaturg francez recunoscut ca unul dintre reprezentanții marcanți ai romantismului în această țară.
Scrierile sale au ca temă predilectă meditația asupra condiției creației artistice și aversiunea față de mediocritatea burgheziei. În special în poezie, a ilustrat predispoziții sufletești contradictorii, capriciile sentimentului erotic în aspirația spre fericire, înclinația romantică a răului veacului (mal du siècle) și dialogul dintre poet și muze.
A rămas cunoscut și pentru relațiile sale afective cu scriitoarele George Sand și Louise Colet. Romanului său autobiografic „Confesiunea unui copil al secolului” („La Confession d'un enfant du siècle”), George Sand îi replică prin romanului epistolar „Ea și el” („Elle et Lui”). O jumătate de an mai târziu, Paul de Musset simte nevoia să îi ia apărarea fratelui vizat nu altfel decât prin romanul „El și ea” („Lui et Elle”). Ecourile acestor relații de famile ajunse publice vor fi sintetizate de Louise Colet prin romanul „Ei” („Lui”). 

140 de ani de la nașterea poetului rus Alexandr Blok

Aleksandr Blok (16 noiembrie 1880 - 7 august 1921) a fost probabil cel mai talentat poet liric pe care l-a produs Rusia după Alexandr Pușkin.
Aleksandr Blok s-a născut la St. Petersburg, într-o familie aristocrată de origini germane și ruse. La Universitatea din St. Petersburg, Blok a studiat dreptul fără succes, însă în 1906 și-a luat licența în filologie. Poetul rus a fost și dramaturg și eseist, dar și conducător al simboliștilor ruși de la început de secol.
Mulți critici consideră că Blok este cel mai important poet după Pușkin. Blok a început să scrie poezii la vârsta de 17 ani. În perioada de început a carierei lui literare, Blok a fost foarte influențat de filosoful din secolul al XIX-lea Vladimir Soloviev și de viziunea acestuia asupra eternului feminin și înțelepciunii divine. 

199 de ani de la nașterea poetului Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie / S.N. 2 august 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova — d. 22 august / S.N. 3 septembrie 1890, Mircești, județul Roman, România) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.
Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Alecsandri, născută Cozoni. După unii cercetători, anul nașterii ar putea fi 1821, 1819 sau chiar 1818. Locul nașterii sale este incert, deoarece nașterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munți din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza județului Bacău. A avut un frate, Iancu Alecsandri și o soră, Catinca Alecsandri, căsătorită cu Constantin Rolla, boier și om politic român, militant înfocat pentru Unirea Principatelor Române (1859) și ministru în mai multe rânduri în guvernele Moldovei.
Alecsandri și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde tatăl său avea o moșie și unde a revenit pe întreaga durată a vieții sale să-și găsească liniștea. A început învățătura cu un dascăl grec, apoi cu dascălul maramureșean Gherman Vida.
Între anii 1828 și 1834, s-a deschis la Iași pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu și de Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie și admirație și pentru care a scris Chirițele și o mare parte din Cânticelele comice.

459 de ani de la nașterea poetului spaniol Luis de Góngora

Luis de Góngora y Argote (n. 11 iulie 1561, Córdoba, Spania – d. 23 mai 1627, Córdoba, Spania) a fost un poet și dramaturg aparținând „Secolului de aur” al literaturii spaniole, cel mai de seamă reprezentant al curentului literar cunoscut sub denumirea de „culteranism” (sau chiar „gongorism”, după numele poetului). Operele sale au fost subiectul unor dezbateri între criticii literari încă din timpul vieții poetului.
A studiat în Salamanca, aprobând cursurile în 1585 și a fost ales canonic la o catedrală din Córdoba, funcție care i-a permis să călătorească prin regiuni precum Navarra, Andalucía și ambele Castilii (Madrid, Salamanca, Granada, Jaén, Cuenca, Toledo). Felipe al III-lea l-a numit capelan regal și l-a primit la Curte până în 1626, timp în care Góngora a încercat să obțină posturi și favoruri pentru membrii familiei sale; în 1627, Luis de Góngora avea să moară în Córdoba.
Velázquez i-a făcut un portret în care se poate remarca fruntea lată și senină, iar din documentele și satirele marelui său rival, Francisco de Quevedo, putem presupune că era un om jovial și guraliv, foarte sociabil și iubitor al luxului și al bunurilor lumești în general. Îi plăceau jocurile de cărți și coridele, fiind chiar criticat uneori că nu respectă normele de conduită ale unui reprezentant al clerului. În epoca sa era considerat un maestru al satirei, chiar dacă n-a ajuns la extremele expresioniste ale lui Quevedo sau la nuanțele obscure ale lui Juan de Tassis y Peralta, conte de Villamediana, care i-a fost prieten și unul din cei mai buni discipoli. Góngora a murit în urma unui atac de apoplexie pe când avea 65 de ani, iar cu ceva timp înainte își pierduse memoria. 

155 de ani de la nașterea poetului irlandez William Butler Yeats

William Butler Yeats (n. 13 iunie 1865, Sandymount – d. 29 ianuarie 1939) este poet și dramaturg irlandez, una dintre cele mai importante figuri al literaturii secolului XX, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1923 pentru „poezia sa întotdeauna inspirată care, într-o formă artistică superioară, dă expresie spiritului unei națiuni întregi”.
S-a născut la 13 iunie 1865. A învățat timp de cinci ani la Hammersmith (Londra), apoi la o școală secundară din Dublin. A urmat și cursurile unei școli de pictură dar le-a întrerupt pentru a se consacra literaturii cu deosebită râvnă și cu meticulozitatea unui Milton. Yeats a fost născut și educat în Dublin, dar și-a petrecut copilăria în Sligo. A studiat poezia în tinerețe, încă de la o vârstă fragedă, a fost fascinat de ambele legende irlandeze și oculte. Aceste subiecte caracterizează prima fază a operei sale, care a durat aproximativ până la începutul secolului. Primul său volum de versuri a fost publicat în 1889. Predispoziția romantică a moștenit-o de la tatăl său. În anii copilăriei îi plăcea să se plimbe singur, era foarte visător și în consonanță cu crezul acestuia, „religia frumuseții„, și-a făurit „o nouă religie, o biserică aproape infailibilă a tradiției poetice” (Tremurul valului, 1922).
Din anul 1900, poezia lui Yeats avea particularități mai mult fizice și realiste. El a renunțat în mare măsură, la credințele transcendentale din tinerețea sa, deși rămăsese încă preocupat de măștile fizice și spirituale, precum și de teoriile ciclice despre viață. De-a lungul anilor Yeats a adoptat diferite poziții ideologice, inclusiv cele menționate de criticul Mihai Moise Valdez, „pozițiile ideologice de naționalism radical și clasic liberale”. 

140 de ani de la nașterea poetului Tudor Arghezi

Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, n. 21 mai 1880, București – d. 14 iulie 1967) a fost un scriitor român, cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, din Argesis - vechiul nume al Argeșului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă explicație, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie și Geza. Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura română. După o altă ipoteză, numele poate veni de la numele bonei (Ergézi Rozália) care de fapt ar fi adevărata mamă.

125 de ani de la moartea poetului cubanez José Martí

José Julián Martí Pérez (n. 28 ianuarie 1853 - d. 19 mai 1895) a fost un om politic, militant și scriitor cubanez.
Este considerat un erou național și a jucat un rol important în literatura Americii Latine.
Ca om politic, a fost unul dintre fondatorii Partidului revoluționar cubanez și unul dintre organizatorii și conducătorii revoluției antispaniole.
Ca scriitor, a fost precursor al modernismului. A reînviorat poezia și proza, înlăturând rigiditățile neoclasice și artificiile romantice, pe care le-a înlocuit prin simțirea vie spontană, cu o mai mare libertate ritmică și expresie metaforică novatoare. Lirica sa este subsumată glorificării personalității umane și a frumuseții universului, străbătută de accente fraterne și simbolice.
A mai scris și eseuri, discursuri, scrisori.
A condus publicațiile: El diablo, Cojuelo și Patria libre. 

110 ani de la moartea poetului Bjørnstjerne Bjørnson

Bjørnstjerne Martinus Bjørnson (n. 8 decembrie 1832, Kvikne, Suedia-Norvegia – d. 26 aprilie 1910, Paris, Franța) a fost poet, prozator, dramaturg, ziarist și om politic norvegian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1903 „ca recunoaștere a marii, nobilei și variatei sale activități literare, distingându-se întru totul prin prospețimea inspirației și prin minunata puritate a sufletului”, supranumit Victor Hugo al Norvegiei, cel mai de seamă reprezentant al literaturii scandinave moderne, după Ibsen.
Scriitor patriot, preocupat de viața și destinul poporului său, Bjørnson s-a vrut un martor și un implicat al istoriei din partea omului simplu și sărac, un moralist optimist a cărui deviză literară este conținută în această frază: „există două feluri de cărți: cele care sporesc în om dragostea de viață și dorința de a făptui binele și cele care nu fac acest lucru; primele sunt bune, celelalte sunt rele oricât de splendide și geniale ar fi în detaliile lor”. 

130 de ani de la nașterea poetului Boris L. Pasternak

Boris Leonidovici Pasternak (n. 29 ianuarie 1890 la Moscova - d. 30 mai 1960) a fost un poet și scriitor evreu rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1958 „... pentru deosebită măiestrie atinsă în poezia lirică contemporană, precum și în domeniul marilor tradiții epice rusești”.
Este fiul lui L. O. Pasternak, membru al Academiei de arte. Se naște și crește într-o familie de artiști profesioniști, în familia pictorului Leonid Pasternak și a pianistei Rosa Kaufman de unde provin și preocupările sale timpurii pentru diverse arte: desenează bine din copilărie; se ocupă de compoziția muzicală, influențat fiind de A. N. Skriabin, prieten al tatălui său, într-o altă, a treia perioadă, studiază cu pasiune filosofia. În 1909 se înscrie la Facultatea de istorie-filosofie a Universității din Moscova, renunțând la profesia de muzician. În 1912 pleacă în Germania, unde se ocupă cu studierea operei școlii neokantiane de la Marburg. Renunță și la specializarea în filosofie, problematica filosofică rămânând totuși în centrul atenției creației sale literare, până la romanul și scrisorile ultimilor ani. Pasternak optează, în final, definitiv pentru literatură. 

260 de ani de la nașterea poetului Friedrich von Schiller

Johann Christoph Friedrich Schiller (n. 10 noiembrie 1759, Marbach am Neckar, Sfântul Imperiu Roman – d. 9 mai 1805, Weimar, Saxa-Weimar), înnobilat în anul 1802 ca Friedrich von Schiller, a fost un poet și dramaturg german, considerat unul din clasicii poeziei germane.
Schiller s-a născut în familia unui felcer din Marbach am Neckar în ducatul Württemberg din sudul Germaniei, care devine mai târziu administrator al grădinilor curții ducale. În 1773, la vârsta de 14 ani, tânărul Schiller este înrolat la ordinul ducelui Karl Eugen în Academia Militară, instituție cu cel mai desăvârșit spirit cazon, unde se va forma spiritul rebel al viitorului poet. După opt ani începe studiul medicinei, devenind în 1780 medic militar al unui regiment din Württemberg, după ce susținuse o dizertație cu titlul Über den Zusammenhang der tierischen Natur des Menschen mit seiner geistigen („Despre relația dintre natura animală și cea spirituală a omului”).
În 1787 se stabilește la Weimar, primind funcția de consilier la curtea marelui duce Karl August. Această ultimă perioadă a vieții sale este marcată de strânsa prietenie cu Johann Wolfgang von Goethe, o perioadă clasicistă. Caracteristică acesteia, drama Don Carlos etalează un limbaj mai stăpânit, ferit de exploziile verbale. Dați libertate gândirii, replica marchizului de Posa, sintetizează noul principiu călăuzitor al năvalnicului poet de odinioară. 

În 1794 editează publicația Die Horen, unde va colabora și Goethe. Prietenia celor doi va rămâne unică în istoria literaturii. Individualitățile lor puternice se completau reciproc, spiritul speculativ, care pornea de la ideea de unitate, al lui Goethe și cel intuitiv, pornind de la varietate, al lui Schiller se întâlneau la jumătatea drumului, cum avea să scrie Schiller în studiul Über die naive und sentimentalische Dichtung („Despre poezia naivă și cea sentimentală”, 1796). La îndemnul lui Goethe, Schiller se întoarce - după zece ani de studii și publicistică - la poezie și dramă.
După 1799 apar dramele Wallenstein, Maria Stuart, Die Jungfrau von Orléans („Fecioara din Orléans”), Die Braut von Messina („Mireasa din Messina”), Wilhelm Tell. 

(Sursa: Wikipedia)

40 de ani de la moartea publicistului Pantelimon Halippa

Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, ținutul Soroca - d. 30 aprilie 1979, București) a fost un publicist și om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România. A fost președintele Sfatului Țării care a votat unirea în 1918. A ocupat funcții de ministru în diferite guverne. A fost persecutat politic de regimul comunist și închis la Sighet. Membru corespondent al Academiei Române exclus în 1948, repus în drepturi în 1990.
Pantelimon Halippa a fost întemeietorul Universității Populare din Chișinău (1917), al Conservatorului Moldovenesc, al Societății Scriitorilor și Publiciștilor Basarabeni, al Societății de Editură și Librărie “Luceafărul” din Chișinău (1940). În 1932 a editat și a condus revista “Viața Basarabiei” și ziarul cotidian omonim.
În 1950 a fost arestat și închis, fără a fi judecat, la Sighetu Marmației, după doi ani fiind predat NKVD-ului, dus la Chișinău, judecat și condamnat la 25 de ani de muncă forțată în Siberia. A fost mutat la închisoarea de la Aiud, unde a fost reținut până în 1957. A murit la 30 aprilie 1979, la vârsta de 95 de ani, în București, în casa de pe strada Al. Donici nr. 32. A fost înmormântat în cavoul familiei din cimitirul Mănăstirii Cernica, de lângă București.

75 de ani de la moartea poetului, prozatorului și dramaturgului român Ion Minulescu

Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, București - d. 11 aprilie 1944, București) a fost un poet și prozator român, reprezentant important al simbolismului românesc. Ion Minulescu este numit director general al artelor în 1922.
Născut la București, a copilărit la Slatina, de unde este originară mama sa. A urmat școala primară și gimnaziul la Pitești; a făcut bacalaureat în 1899 la un pension particular din București, „Brânză și Arghirescu”. În 1897, sub pseudominul (I. M.) Nirvan apar primele producții poetice ale lui Ion Minulescu, atunci încă elev la Pitești, în revista Povestea vorbei. În 1898, sub semnătura I. Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică în Foaia pentru toți, doi ani mai târziu poetul pleacă la Paris pentru a studia dreptul. Poeții francezi îi schimbă însă dorințele și, captivat de scrierile acestora, uită de studiile sale juridice. După numai 4 ani se întoarce în țară, unde compune poezie și proză. În 1905 va publica unele poeme, unele fragmente de proză din Jurnalul unui pribeag, în revista Viața nouă a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai însemnate ale mișcării simboliste. În 1906, Ion Minulescu începe să publice o parte din versurile ce vor compune Romanțele pentru mai târziu în revista Viața literară și artistică a lui Ilarie Chendi. Tot în acest an începe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce în colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, Henry Bataille, Henri de Régnier, publicate în Sămănătorul. Iarna 1906-07 cei doi prieteni o petrec la Constanța, ecourile acestei șederi pe țărmurile Mării Negre regăsindu-se în versurile lor, în minulescianele Romanțe pentru mai târziu (1908) și în Fantaziile lui D. Anghel (1909).
Din 1922 a fost director general al artelor în Ministerul de culte și arte. A condus publicațiile simboliste Revista celorlați și Insula. A debutat cu versuri în revista Povestirea vorbii. S-a format sub influența succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ștefan Petică și a simboliștilor francezi și belgieni. A mai scris proză, piese de teatru și cronici dramatice.
La 11 aprilie, 1944, în urma unui colaps cardiac, Ion Minulescu încetează din viață la București și este înmormântat la Cimitirul Bellu.

160 de ani de la moartea poetului Alecu Russo

Monumentul scriitorului Alecu Russo
din Chișinău, pe timbrul cu nominalul
de 90 bani moldovenești emis în 2009

Alecu Russo (n. 17 martie 1819, Statele Unite ale Americii – d. 5 februarie 1859, Iași, Principatele Unite) a fost poet, prozator, eseist, memorialist și critic literar român (originar din Basarabia), ideolog al generației de la 1848. Este autorul volumului Cântarea României, tipărit anonim. Fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române. A participat la Revoluția de la 1848 din Moldova.
Alecu Russo a început să scrie în limba franceză la vârsta de 20 de ani, dar a publicat numai în limba română între 1846 și 1856 și numai în reviste, având de gând să-și termine scrierile sale și să revină asupra lor, lucru pentru care nu a mai avut răgaz. Activitatea cea mai importantă a desfășurat-o în anul 1855 la revista România literară a lui Vasile Alecsandri. Aici au apărut Cugetările, Amintirile și poemul Cântarea României.
Memorialist interesant în Amintiri, Alecu Russo s-a făcut cunoscut mai mult ca polemist împotriva exagerărilor curentului latinist și ca autor al poemului patriotic revoluționar Cântarea României. Trebuie amintit însă și rolul său de îndrumător în teatru, în critica literară, în folclor. El a atras atenția asupra importanței literaturii originale, de caracter specific național, recomandând scriitorilor să se inspire din trecutul de luptă al poporului nostru și din literatura de circulație.
Poemul Cântarea României a avut un larg ecou printre contemporani, mai întâi prin excelenta versiune a lui N. Bălcescu. În 1858, D. Bolintineanu încearcă o traducere în versuri a poemului, atras de conținutul lui patriotic, fără a putea da un echivalent.
Alecu Russo s-a născut în familia unui boier de viță veche, dar cu o situație socială relativ modestă. Copilăria și-a petrecut-o la țară, în mijlocul țăranilor. Pe la 1829 o cumplită epidemie de holeră i-a secerat familia. Rămas orfan de mamă, Alecu Russo e trimis de părintele său la studii în Elveția. După studiile din Elveția, își continuă studiile la Institutul lui Francois Naville din satul Vernier de lângă Geneva. Pe băncile institutului scrie primele sale încercări literare. Majoritatea lucrărilor au fost scrise în limba franceză și au apărut postum, în traducere.