,,Odată demult, un munte bolnav de singurătate a plâns în tăcere. Toată lumea îl privea uimită: fagii, brazii, stejarii. Cu toate acestea, nicio plantă nu putea face nimic, deoarece erau legate de pământ de rădăcinile sale. Astfel, nici măcar o floare nu ar fi putut înflori printre stâncile sale.
Sus din cer, chiar și stelele au observat tristețea muntelui și una dintre ele s-a miluit de acel strigăt și a coborât din cer. A alunecat între stâncile și crevasele muntelui, până a aterizat obosită pe marginea unei prăpăstii.
Brrr!!!.. era frig. Fusese supărata că părăsise liniștea cerului! Brumele ar fi ucis-o cu siguranță, dar muntele a fugit pentru a o acoperi, recunoscător pentru acea dovadă de prietenie dată cu inima... A înfășurat steaua cu mâinile sale de piatră într-un puf moale și alb. Apoi, a îmbrățișat-o legând-o de el cu rădăcini tenace. Și când zorii s-au ivit… s-a născut prima floare de colț.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu