Eleganță și independență

Pisicile British Shorthair sunt printre cele mai îndrăgite rase de pisici din lume, datorită aspectului lor distinctiv și temperamentului calm. Cu o blană densă și catifelată, un corp robust și un chip rotund, aceste feline seamănă cu niște adevărați ursuleți de pluș.

Fiind una dintre cele mai vechi rase de pisici domestice din Marea Britanie, se crede că strămoșii acestor pisici au fost aduși pe insulă de romani, unde s-au încrucișat cu pisicile locale. De-a lungul timpului, această rasă a devenit extrem de apreciată pentru aspectul său solid și blana deasă, fiind oficial recunoscută la începutul secolului al XX-lea.
Pisicile British Shorthair au o constituție musculoasă și bine proporționată. Corpul lor este compact, iar lăbuțele sunt scurte și puternice.

Capul este rotund, cu obraji plini și ochi mari, expresivi, care pot avea nuanțe variate, de la auriu și cupru până la albastru sau verde.
Una dintre trăsăturile definitorii ale rasei este blana sa deasă și moale, care oferă un aspect deosebit de plăcut la atingere. Culoarea cea mai cunoscută este gri-albastru (Blue British Shorthair), însă această rasă poate avea o gamă variată de culori și modele, inclusiv alb, negru, crem, tabby sau bicolor.

Fiind o pisică independentă, liniștită și bine echilibrată, nu este excesiv de energică sau jucăușă, dar se adaptează ușor atât la viața într-un apartament, cât și într-o casă cu curte. Este o pisică loială și devotată, care preferă să fie în preajma stăpânilor săi, dar fără a fi prea insistentă în căutarea atenției.

Această rasă se înțelege bine cu copiii și alte animale de companie, datorită temperamentului său calm. Deși nu sunt pisici care să stea mereu în brațe, ele își arată afecțiunea prin prezența lor constantă lângă stăpân.
Fiind relativ ușor de îngrijit, blana lor deasă necesită periere săptămânală pentru a preveni acumularea de păr mort. De asemenea, o alimentație echilibrată și exercițiul moderat sunt importante pentru a menține o greutate sănătoasă, deoarece această rasă are tendința de a lua în greutate.

Din punct de vedere al sănătății, British Shorthair sunt pisici robuste, dar pot fi predispuse la unele afecțiuni genetice, cum ar fi cardiomiopatia hipertrofică. Vizitele regulate la veterinar sunt esențiale pentru menținerea stării lor de sănătate.

Pisicile din această rasă sunt alegerea ideală pentru persoanele care doresc un companion liniștit, loial și ușor de întreținut. Cu aspectul lor adorabil și personalitatea echilibrată, aceste feline reușesc să cucerească inimile iubitorilor de pisici din întreaga lume.

Sergio Ramelli – o victimă a violenței politice din Italia anilor ’70

Sergio Ramelli a fost un tânăr italian, victimă a climatului de tensiune politică din Italia anilor ’70, o perioadă marcată de confruntări violente între extremiștii de dreapta și de stânga. Uciderea sa, pe fondul unui atac brutal, a devenit un simbol al violenței și intoleranței ideologice care au caracterizat acea decadă.
Sergio Ramelli s-a născut pe 6 iulie 1956, la Milano. Elev conștiincios și pasionat de politică, el era simpatizant al Frontului Tineretului (Fronte della Gioventù), organizația de tineret a Movimentului Social Italian (MSI), un partid de orientare neofascistă. Într-un context social dominat de confruntări între grupările extremiste, Ramelli și-a exprimat deschis opiniile politice, ceea ce i-a atras ostilitatea unor colegi și profesori.

Un episod decisiv a fost momentul în care, la școală, a redactat o lucrare în care condamna crimele comise de Brigăzile Roșii, o organizație teroristă de extremă stângă. Această poziție i-a atras eticheta de „fascist” și a declanșat un val de hărțuiri și agresiuni la adresa sa.
Tensiunile s-au agravat rapid, iar Ramelli a fost supus unui așa-numit „proces popular” în școală, unde profesorii și conducerea instituției nu au intervenit pentru a-l apăra. Din cauza amenințărilor, a fost nevoit să renunțe la studii.
Pe 13 martie 1975, în timp ce își parca bicicleta în fața blocului unde locuia, opt membri ai organizației de extremă stângă Avanguardia Operaia l-au atacat cu brutalitate. Agresorii l-au lovit repetat cu chei franceze de dimensiuni mari, provocându-i răni grave la cap.
După mai multe săptămâni de suferință, Sergio Ramelli a murit pe 29 aprilie 1975, la doar 18 ani. Uciderea sa a șocat opinia publică, iar funeraliile au avut loc sub stricta supraveghere a autorităților, pentru a evita izbucnirea unor noi conflicte.
Crima împotriva lui Sergio Ramelli a rămas mult timp un subiect sensibil în Italia. Procesul agresorilor săi a avut loc abia în anii ’80, iar unii dintre ei au primit condamnări, deși sentințele au fost reduse în urma unor apeluri.
Astăzi, Sergio Ramelli este comemorat anual, în special de organizațiile de dreapta, ca simbol al tinerilor care au căzut victime violenței politice. Mai multe străzi și piețe din Italia îi poartă numele, iar figura sa continuă să fie un punct de referință în dezbaterea despre extremism și intoleranță în politică. Pe 13 martie 2025, administrația poștală italiană i-a dedicat și un timbru autoadeziv de clasă B (1,25 euro la data punerii în circulație a emisiunii) într-un tiraj de 200.025 exemplare.
Moartea sa rămâne un exemplu tragic al diviziunilor din Italia acelor ani și un avertisment asupra pericolelor radicalizării ideologice.

Simbolul veseliei de pe litoral

Pescărușul care râde sau, pe scurt, Pescărușul râzător (Leucophaeus atricilla) este o pasăre de coastă de talie medie, cunoscută pentru sunetele sale distinctive, care seamănă cu un râs omenesc.

Acest pescăruș este frecvent întâlnit în regiunile de coastă ale Americii de Nord, Caraibelor și Americii de Sud, unde se remarcă prin comportamentul său energic și adaptabil.
Specia este ușor de recunoscut datorită aspectului său elegant și contrastant. Are o lungime de 36-41 cm și o anvergură a aripilor de 98-110 cm.

În sezonul de reproducere, capul său este negru intens, iar spatele și aripile sunt gri, cu vârfurile aripilor negre și albe. În afara sezonului de reproducere, capul devine alb, cu o ușoară pată întunecată în jurul ochilor. Ciocul, de culoare roșie-închisă sau neagră, este subțire și ușor curbat. Picioarele negre sunt adaptate pentru deplasarea pe nisip și stânci.
Pescărușul care râde este o pasăre oportunistă, ceea ce înseamnă că își adaptează dieta în funcție de disponibilitatea hranei.

Se hrănește cu pești mici, crustacee, insecte și chiar resturi de hrană lăsate de oameni. Este cunoscut pentru faptul că fură mâncare de la alte păsări, o tehnică denumită cleptoparazitism. Își prinde hrana prin zbor la joasă înălțime sau scufundări rapide la suprafața apei.
Pescărușii râzători sunt sociabili, formând colonii mari pe plaje și insule joase, unde cuibăresc în grupuri pentru a se proteja de prădători.

Specia este larg răspândită în regiunile de coastă din America de Nord (de-a lungul coastelor Atlanticului și Golfului Mexic), Caraibe (unde se află și pe insula Sint Eustatius), America Centrală și de Sud (unde iernează în zonele tropicale și subtropicale) și preferă plajele nisipoase, estuarele și lagunele, unde găsește hrană din abundență.

Populația pescărușului râzător este stabilă, iar Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN) îl clasifică drept „Least Concern” (risc scăzut).
Pasărea joacă un rol important în ecosistemele de coastă, deoarece ajută la controlul populațiilor de pești și insecte și contribuie la reciclarea materiei organice.
Iată și câteva curiozități despre această specie de pescăruș, care a devenit și subiectul câtorva mărci poștale deosebit de frumoase de pe mapamond:

• Sunetul său distinctiv seamănă cu un râs uman, de unde și numele său popular.
• Este o pasăre extrem de inteligentă și capabilă să învețe rapid noi strategii pentru a obține hrană.
• Spre deosebire de alți pescăruși, este mai puțin agresiv față de oameni, dar poate deveni îndrăzneț în locurile turistice.

Fiind o pasăre fascinantă, adaptabilă și plină de viață, adaugă un farmec aparte pe litoralurile unde este prezent. Cu sunetul său inconfundabil și comportamentul jucăuș, acest pescăruș rămâne un simbol al libertății și al veseliei în peisajele marine din întreaga Americă și Caraibe.

Betty White: prima doamnă a televiziunii americane

Betty Marion White (1922-2021) a fost o actriță, prezentatoare și producătoare de televiziune americană, considerată una dintre cele mai iubite figuri din industria divertismentului. Cu o carieră de peste opt decenii, White a fost un pionier al televiziunii, devenind cunoscută pentru umorul său inconfundabil și prezența sa carismatică pe micul ecran.
A debutat la radio în anul 1930, iar în 1939 în televiziune. În anii ’40 și a devenit faimoasă datorită unor seriale de succes precum „The Mary Tyler Moore Show” și „The Golden Girls”, două dintre cele mai apreciate sitcomuri din istoria televiziunii. De-a lungul anilor, și-a câștigat locul în inimile fanilor prin talentul său comic și atitudinea sa pozitivă.

În plus, Betty White a fost o susținătoare ferventă a drepturilor animalelor, implicându-se activ în numeroase organizații dedicate protecției acestora. Munca și devotamentul său au fost recunoscute prin numeroase premii și distincții, inclusiv multiple premii Emmy.
Chiar și la vârste înaintate, Betty White a rămas o prezență activă și îndrăgită, demonstrând că talentul și pasiunea nu au vârstă. Moștenirea sa rămâne vie, iar impactul său asupra televiziunii și culturii pop va dăinui pentru generațiile viitoare.

Pe 27 martie 2025, la Grădina Zoologică și Grădinile Botanice din Los Angeles, California, Serviciul Poștal al Statelor Unite (USPS) a adus un omagiu îndrăgitei vedete de televiziune Betty White (1922-2021) prin lansarea unui timbru „forever” nedenominat (73¢), disponibil în coli de 20 de bucăți. Acest timbru va rămâne valabil la valoarea corespunzătoare tarifului actual pentru o scrisoare de primă clasă de 1 uncie.
Greg Breeding, directorul artistic al USPS, a creat designul timbrului inspirându-se dintr-un portret digital realizat de artistul Dale Stephanos, bazat pe o fotografie din 2010 făcută de Kwaku Alston.
Ilustrația are un fundal violet care se deschide treptat spre partea inferioară, înconjurat de bule luminoase. Betty White este reprezentată purtând un top albastru cu buline, iar numele său este evidențiat în partea de jos cu text alb.
Emisiunea este însoțită și de un FDC, în două variante de culoare (negru și violet).

Prădătorul agil al cerului

Șoimulețul american (Falco columbarius), cunoscut și sub numele de Șoim de iarnă sau Merlin, este o pasăre de pradă agilă și rapidă, aparținând familiei șoimilor (Falconidae). Acest mic vânător este răspândit în America de Nord, Europa și Asia, fiind recunoscut pentru viteza și tehnicile sale impresionante de capturare a prăzii.

Merlinul este un șoim de talie mică, având o lungime cuprinsă între 24 și 30 cm și o anvergură a aripilor de 50-68 cm. Masculii sunt de obicei mai mici decât femelele, un fenomen comun la păsările de pradă.
Penajul masculilor: spatele și aripile sunt gri-albăstrui, iar pieptul prezintă dungi maronii.

Penajul femelelor și al juvenilor este predominant maronii, cu dungi închise pe piept și aripi.
Ciocul și ghearele sunt adaptate perfect pentru vânătoare, ciocul său este curbat și puternic, iar ghearele sunt ascuțite, oferindu-i un avantaj letal asupra prăzii.
Șoimulețul american este un vânător de excepție, folosind viteza și agilitatea pentru a prinde păsări mai mici în aer. Dieta sa variază în funcție de habitat, dar include: păsări cântătoare (prada preferată, pe care o urmărește în zbor), insecte mari (cum ar fi libelulele, în special în timpul verii) și rozătoare mici (ocazional, în zonele unde păsările sunt mai puțin disponibile).

Această pasăre de pradă preferă să vâneze la înălțime redusă, atacând prada prin surprindere, cu o viteză impresionantă.
Șoimul de iarnă este o specie cosmopolită, găsindu-se în diverse habitate: tundrele nordice (unde își construiește cuibul pe sol sau în arbori), pajiști și zone deschise (unde vânează în mod activ) și regiunile de coastă și insulele (inclusiv în Caraibele Olandeze, cum este insula Sint Eustatius).

Este o pasăre migratoare, petrecând verile în nordul Americii și al Europei și iernând în regiunile sudice, inclusiv în America de Sud și Caraibe.
Merlinul nu este considerat o specie pe cale de dispariție, fiind clasificat de IUCN ca „Least Concern” (risc scăzut). Cu toate acestea, distrugerea habitatelor și scăderea numărului de păsări mici pot afecta populația sa în anumite regiuni.

Fiind un prădător de vârf în ecosistemul său, merlinul joacă un rol crucial în menținerea echilibrului natural, controlând populațiile de păsări mici și insecte.
Iată și câteva curiozități despre șoimulețul american:

• 
  Este unul dintre cei mai rapizi vânători aerieni, putând atinge viteze de peste 80 km/h în timpul atacurilor.
• În Evul Mediu era folosit în șoimărit, fiind preferat de regine și nobili pentru eleganța și eficiența sa în vânătoare.
• 
  Spre deosebire de șoimul peregrin, care vânează de la altitudini mari, merlinul preferă atacurile în linie dreaptă, la înălțimi mici.

Șoimulețul american este un prădător agil, perfect adaptat pentru vânătoare, fiind un simbol al forței și al preciziei în lumea păsărilor de pradă. Prezent în diverse colțuri ale lumii, inclusiv pe insula Sint Eustatius, merlinul continuă să fascineze cercetătorii și pasionații de păsări datorită abilităților sale aeriene și impactului său asupra ecosistemului.

 

Vulpea deșertului cu urechi imense

Fenecul (Vulpes zerda), cunoscut și sub numele de „vulpea deșertului”, este un mamifer mic din familia Canidae, remarcabil pentru urechile sale supradimensionate și adorabile, adaptate pentru a trăi în condițiile aspre ale deșertului. Această specie trăiește în principal în regiunile deșertice din Africa de Nord, inclusiv Sahara, dar și în Peninsula Arabică.

Fenecul este cel mai mic dintre toate speciile de vulpi, cu o lungime a corpului de aproximativ 24 - 41 cm și o greutate între 0,8 și 1,5 kg. Coada sa stufoasă măsoară între 18 și 31 cm și îi ajută la menținerea echilibrului, dar și la încălzire în nopțile răcoroase din deșert.

Cea mai distinctivă caracteristică a fenecului este reprezentată de urechile sale imense, care pot atinge o lungime de până la 15 cm. Aceste urechi impresionante nu doar că oferă un auz excepțional, ci și ajută la reglarea temperaturii corpului, disipând căldura.
Blana fenecului este deschisă la culoare, cu nuanțe de bej și alb, care îl ajută să se camufleze în nisipul deșertului și să reflecte căldura soarelui.
Trăind în regiunile aride și semi-aride, inclusiv în dunele de nisip și zonele pietroase, fenecul este bine adaptat la viața din deșert, putând să supraviețuiască perioade îndelungate fără apă, obținând lichidele necesare din alimentele consumate.

Fenecul este un animal nocturn, ceea ce înseamnă că este activ în principal pe timpul nopții. Această adaptare îl ajută să evite temperaturile extreme ale zilei. Își petrece ziua adăpostit în vizuini adânci, săpate în nisip pentru a rămâne răcoros.

Dieta sa este omnivoră și variată, incluzând insecte, rozătoare mici, ouă, păsări, dar și fructe și rădăcini. Această diversitate alimentară îl ajută să se adapteze mai ușor în medii dificile.
Femelele dau naștere la 2 - 5 pui, după o perioadă de gestație de aproximativ 50 de zile. Puii se nasc orbi și complet dependenți de mama lor, dar încep să exploreze vizuina după două săptămâni. Părinții sunt foarte protectivi și grijulii, iar întreaga familie rămâne împreună până când puii devin suficient de maturi pentru a se descurca singuri.

Fenecul nu este considerat o specie amenințată, fiind clasificat de Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN) ca fiind de „Preocupare minimă”. Totuși, este afectat de pierderea habitatului din cauza activităților umane și este uneori vânat ilegal pentru blană sau pentru a fi ținut ca animal de companie.

Iată și câteva curiozități despre fenec:

• Este simbolul național al Algeriei.
• În captivitate, poate trăi până la 14 ani, în timp ce în sălbăticie durata de viață este mai scurtă.
• Urechile mari îi permit nu doar să detecteze prada aflată sub pământ, dar și să își răcorească organismul prin disiparea căldurii.

Fenecul este un exemplu perfect de adaptare la un mediu aspru și ostil. Deși mic și fragil la prima vedere, acest animal este o adevărată minune a naturii, perfect adaptată la viața din deșert. Datorită exotismului său, filatelia mondială i-a acordat o atenție deosebită. Zecile de timbre și piese filatelice (maxime, FDC-uri și plicuri ocazionale) oferă material suficient pentru un mic exponat tematic.

50 de ani de dedicație pentru conservarea mediului

Fondată în 1975 de către Prințul Rainier al III-lea, Asociația Monegască pentru Protecția Naturii (AMPN) este o organizație dedicată protejării și conservării mediului natural din Monaco și din împrejurimi. De-a lungul celor 50 de ani de activitate, AMPN s-a remarcat prin inovare, cercetare științifică și educație, contribuind semnificativ la protejarea biodiversității marine.

La scurt timp după înființarea sa, AMPN a realizat o premieră mondială prin crearea, în 1976, a primei Arii Marine Protejate (AMP) urbane din lume – rezervația Larvotto. Acest proiect inovator a fost urmat în 1986 de înființarea rezervației Spélugues, consolidând angajamentul asociației față de conservarea biodiversității marine.
În aceste arii protejate, AMPN a desfășurat programe complexe de conservare și monitorizare a ecosistemelor, punând un accent deosebit pe populațiile de pești și pe pajiștile de Posidonia, o specie de plante marine esențială pentru sănătatea mediului subacvatic.

Asociația a fost, de asemenea, un pionier în dezvoltarea de recife artificiale pentru protejarea habitatelor marine. Cel mai recent proiect din 2017, realizat prin tehnologia imprimării 3D, reprezintă o adevărată performanță tehnologică, oferind un habitat ideal pentru diverse specii marine și contribuind la refacerea biodiversității.
AMPN nu se limitează doar la conservarea habitatelor, ci promovează și cercetarea științifică de ultimă generație. Prin programele sale, asociația efectuează studii detaliate asupra speciilor și habitatelor marine, contribuind la înțelegerea ecosistemelor și la dezvoltarea de strategii eficiente de protecție.
În plus, AMPN organizează campanii științifice participative, menite să sensibilizeze publicul larg cu privire la importanța conservării mediului. Asociația colaborează îndeaproape cu tinerii, oferindu-le oportunități de implicare activă în protejarea naturii prin ateliere educative și prin programul special de zonă educativă marină. Acesta permite elevilor de clasa a VII-a să participe activ la inițiativele de protejare a mediului și să dobândească cunoștințe esențiale despre biodiversitate.
În cei 50 de ani de activitate, Asociația Monegască pentru Protecția Naturii a demonstrat un angajament constant față de protejarea mediului și educarea noilor generații. Prin inovație, cercetare și implicarea comunității, AMPN continuă să joace un rol esențial în conservarea biodiversității marine și în promovarea unui viitor durabil.
Astăzi, activitatea asociației rămâne o sursă de inspirație pentru inițiativele de protecție a naturii din întreaga lume.

950 de ani de la fondarea Abației din Hronský Beňadik

Abația din Hronský Beňadik, situată în Slovacia, reprezintă unul dintre cele mai vechi și mai valoroase monumente religioase din Europa Centrală. Fondată în anul 1075 de către Géza I al Ungariei, abația a fost inițial un important centru religios și cultural, cu o arhitectură impresionantă ce reflectă evoluția stilurilor artistice din perioada medievală până în era modernă.
Deși data oficială a fondării este 1075, există posibilitatea ca mănăstirea să fi fost construită chiar mai devreme, în contextul extinderii creștinismului în Europa Centrală. Abația a fost dedicată cultului catolic și a avut un rol semnificativ în răspândirea credinței creștine în regiune.

Nucleul complexului monahal era reprezentat de biserica abației și clădirile mănăstirești, dispuse în jurul unei curți numite curtea paradisiacă, aflată pe latura sudică a bisericii.
Biserica originală din perioada fondării avea un stil romanic, caracterizat printr-o clădire mare cu trei nave, trei abside semicirculare orientate spre est și două turnuri impunătoare pe partea vestică.

În secolul al XIV-lea, pe locul bisericii romanice a fost construită o biserică gotică, care, în ciuda numeroaselor modificări de-a lungul secolelor, a păstrat o formă gotică înaltă relativ coerentă.
Un incendiu devastator din anul 1881 a necesitat o restaurare semnificativă, realizată în stil neogotic. Cu toate acestea, structura de bază a rămas fidelă planului inițial, fiind un exemplu remarcabil de adaptare arhitecturală pe parcursul secolelor.
Biserica gotică păstrează elementele principale ale planului original, cu trei nave de înălțime egală, un matroneum pe latura vestică și sanctuare poligonale.

Printre elementele valoroase se numără: bolțile cu nervuri încrucișate, care demonstrează măiestria arhitecților din perioada gotică; stâlpii și pilonii sculptați ce susțin structura monumentală a bisericii; precum și portalul principal bogat decorat, situat pe fațada vestică, cu reliefuri originale ce reprezintă simboluri religioase și personaje biblice.

Deși o parte din sculpturi datează din secolul al XIX-lea, în urma restaurărilor, multe dintre reliefurile originale au fost păstrate, inclusiv simbolurile celor patru evangheliști și capetele profeților.
Unul dintre cele mai prețioase spații ale abației este capela situată deasupra sacristiei. Aceasta a devenit cunoscută datorită relicvei sfinte a Sângelui lui Hristos, donată mănăstirii în anul 1483 de către Regele Matia Corvin. Această relicvă a contribuit la consolidarea prestigiului abației ca loc de pelerinaj și centru spiritual.

Viața monahală din Hronský Beňadik s-a încheiat în secolul al XVI-lea, ca urmare a pericolului otoman tot mai prezent în Europa Centrală. Complexul a fost transformat într-o fortăreață antiotomană, adaptându-se astfel necesităților defensive ale vremii.
Astăzi, Abația din Hronský Beňadik rămâne un simbol important al istoriei religioase și arhitecturale din Slovacia. Deși monahismul nu mai este activ aici, complexul atrage numeroși vizitatori interesați de arhitectura sa gotică unică, de relicvele istorice și de atmosfera spirituală pe care o emană.

Monumentul continuă să fie studiat și restaurat, fiind un exemplu remarcabil al moștenirii culturale europene. Abația din Hronský Beňadik nu este doar o relicvă a trecutului, ci și o sursă de inspirație pentru iubitorii de istorie, artă și arhitectură din întreaga lume.

Inteligența mărilor

Delfinul mare (Tursiops truncatus) este una dintre cele mai cunoscute și studiate specii de delfini, fiind întâlnit în mările și oceanele tropicale, subtropicale și temperate din întreaga lume. Cu o inteligență remarcabilă, un comportament social complex și o agilitate deosebită, acest mamifer marin fascinează cercetătorii și iubitorii naturii deopotrivă.

Delfinul mare are un corp hidrodinamic, cu o lungime cuprinsă între 2,5 și 3,5 metri, iar greutatea sa variază între 200 și 500 kg. Masculii sunt, în general, mai mari și mai grei decât femelele. Pielea sa este de obicei gri, cu o nuanță mai deschisă pe partea ventrală, ceea ce îl ajută să se camufleze în apă.

Una dintre trăsăturile distinctive ale delfinului mare este botul său scurt, care îi conferă o expresie „zâmbitoare”. De asemenea, are un orificiu respirator unic, situat în partea superioară a capului, prin care respiră, ridicându-se periodic la suprafață.
Delfinii mari trăiesc în grupuri sociale numite bancuri, care pot include de la câțiva indivizi până la peste o sută. Aceste grupuri le oferă protecție împotriva prădătorilor și le facilitează vânătoarea.

Sunt considerați a fi una dintre cele mai inteligente ființe de pe planetă. Ei comunică printr-un sistem sofisticat de clicuri, fluierături și ecouri, pe care le folosesc atât pentru navigație, cât și pentru interacțiuni sociale.

Fiecare delfin are un fluierat unic, pe care îl folosește pentru a se identifica în grup. De asemenea, își manifestă emoțiile și intențiile prin limbaj corporal, cum ar fi săriturile, răsucirile și loviturile de coadă pe suprafața apei.
Delfinii mari sunt prădători eficienți, hrănindu-se cu o varietate de pești și cefalopode (cum ar fi calmarii). Folosesc tehnici ingenioase de vânătoare, inclusiv cooperarea în grup pentru a înconjura bancurile de pești și a-i împinge spre suprafață.

Sunt întâlniți atât în apele de coastă, cât și în largul oceanelor, preferând, în general, zonele cu adâncimi mai mici de 200 de metri. În Muntenegru, de exemplu, delfinii mari pot fi observați frecvent în Golful Boka și în marea deschisă.
Deși delfinul mare nu este considerat o specie pe cale de dispariție, el se confruntă cu multiple amenințări, precum: poluarea oceanelor (care afectează calitatea apei și disponibilitatea hranei), pescuitul excesiv (ce reduce resursele alimentare ale delfinilor), coliziunile cu ambarcațiunile (care pot răni grav aceste mamifere) și captivitatea (unde mulți delfini sunt ținuți pentru spectacole acvatice, ceea ce le afectează comportamentul natural și sănătatea).

Protejarea delfinilor mari presupune măsuri de conservare, cum ar fi crearea zonelor marine protejate, reducerea deșeurilor plastice în oceane și promovarea turismului responsabil.
Delfinul mare nu este doar un simbol al grației și agilității marine, ci și un exemplu al complexității vieții animale, motiv pentru care are o reprezentare foarte bună în filatelia mondială.

Fascinant prin comportamentul său social și capacitatea de comunicare, acest mamifer continuă să uimească cercetătorii și să inspire oamenii din întreaga lume. Protejarea acestor creaturi minunate este o responsabilitate comună, pentru ca și generațiile viitoare să se poată bucura de prezența lor în oceane.