115 ani de când „Salome” a avut premiera la Dresda

Salomeea (anii 10 - anii 60 d.Hr.), fiica lui Irod al II-lea și a Irodiadei, este cunoscută din relatările din Noul Testament, unde apare ca o fiică nenumită a Irodiadei, și dintr-o relatare a lui Iosephus Flavius, în care fiica Irodiadei este numită Salomeea. În Noul Testament ea este menționată ca fiica vitregă a lui Irod Antipa, care a cerut și primit capul tăiat al lui Ioan Botezătorul. Potrivit lui Iosephus, ea a fost căsătorită mai întâi cu unchiul ei, Filip Tetrarhul, după moartea căruia (34 d.Hr.) s-a căsătorit cu verișorul ei, Aristobul din Chalcis, devenind astfel regină a Chalcisului și a Armeniei Minor.
Povestea Salomeei a făcut obiectul unei piese simboliste a lui Oscar Wilde, care a fost interzisă prima dată la Londra în 1892, în timpul efectuării repetițiilor, și care a avut ulterior premiera la Paris în 1896, sub titlul francez Salomé. În piesa lui Wilde, Salomeea are o fantezie perversă pentru Ioan Botezătorul și determină executarea lui atunci când Ioan îi respinge afecțiunea. În final, Salomeea ia în mâini capul retezat al lui Ioan și îl sărută.
Deoarece la vremea respectivă legea britanică interzicea reprezentarea personajelor biblice pe scenă, Wilde a scris piesa inițial în limba franceză și apoi a realizat o traducere în limba engleză (intitulată Salome). Pentru acest spectacol Granville Bantock a compus o muzică incidentală, care a fost interpretată în premieră la Court Theatre din Londra, la 19 aprilie 1918.
Piesa de teatru Wilde (într-o traducere germană realizată de Hedwig Lachmann) a fost adaptată muzical de Richard Strauss într-o operă cu un singur act. Opera Salomeea, care a avut premiera la Dresda pe data de 9 decembrie 1905, este renumită pentru Dansul celor șapte voaluri. Ca și în cazul piesei lui Wilde, ea pune accentul pe acțiunea Salomeei, în timp ce mama ei este doar un personaj secundar, deși opera este mai puțin centrată pe motivațiile lui Irod decât piesa. Piesa a fost condamnată pentru obscenitate de către critici.

120 de ani de la moartea scriitorului irlandez Oscar Wilde

Oscar Fingal O'Flaherty Wills Wilde (n. 16 octombrie 1854, Dublin, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 30 noiembrie 1900, Paris, Franța), scriitor irlandez, cel mai cunoscut dintre scriitorii estetizanți de limbă engleză.
Oscar Wilde a fost fiul unui medic irlandez. Tatăl sau, Sir William Wilde, doctor specialist în boli de ochi și urechi, anticar și scriitor, mai avea trei copii dintr-o primă relație. Mama sa, Jane Francesca Elgee, era poetă (scria poeme revoluționare sub pseudonimul Speranza) și jurnalistă. În timpul școlii, Oscar a excelat în studiul clasicilor, la limba greacă și la desen, câștigând numeroase premii și burse de studiu. După studii strălucite la Trinity College din Dublin, audiază prelegerile de estetică ale lui John Ruskin la Universitatea din Oxford, unde se distinge și prin gusturile sale rafinate, îmbrăcămintea elegantă și stilul dandy de viață. După absolvire, în 1878, se mută la Londra.
Declinul său începe în vara lui 1891, când Oscar îl întâlnește pe lordul Alfred Douglas. În curând, cei doi devin iubiți și de nedespărțit până la arestarea lui Wilde, patru ani mai târziu, când după acuzarea de homosexualitate (pe atunci ilegală în Anglia) va fi condamnat la închisoare. Ostil filosofiei și convențiilor morale ale epocii victoriene, Oscar Wilde duce o viață de ostentație cinică și de scandal, afișându-și public relația sa homosexuală, ceea ce îi atrage în 1895 o condamnare penală de doi ani închisoare pentru ultragiu la moralitatea publică.
Între timp soția și copiii îl părăsesc și își schimbă numele în „Holland”. După eliberare, ruinat financiar de luxoasa relație cu Bosie (Lordul Douglas) și căzut în dizgrație, Wilde mai trăiește încă trei ani, cutreierând Europa și locuind în hoteluri ieftine.
Ultima parte a condamnării o ispășește în închisoarea din Reading și va face obiectul unei celebre balade. Eliberat în 1897, se stabilește în Franța, unde-și sfârșește viața în uitare și singurătate. Își găsește sfârșitul la Paris pe 30 noiembrie 1900, după o meningită, ce se instalase pe fondul unei infecții puternice la o ureche. Este înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris.