Se spune că mecanica cuantică e greu de înțeles, dar mie mi s-a părut mereu că seamănă cu o poveste filatelică. Într-o seară, răsfoind un clasor de timbre grupate pe tematica științe, am adormit cu gândul la „pisica lui Schrödinger”, acea pisică celebră care e și vie, și moartă, până când cineva deschide cutia.
În vis, cutia nu mai era una obișnuită, ci o cutie poștală. În ea se afla o scrisoare, dar scrisoarea era într-o stare cuantică: și expediată, și neridicată, și ștampilată, și neatinsă. Totul depindea de cine avea curajul să deschidă ușița și să privească înăuntru.
Timbrele de pe plic străluceau straniu, ca niște particule. Unele păreau să fie aici, în fața mea, iar altele… undeva departe, poate chiar pe masa unui colecționar din alt colț al lumii. Am realizat că filatelia și mecanica cuantică au un punct comun: amândouă ne cer să fim atenți la detalii, să acceptăm misterul și să păstrăm vie curiozitatea.
A doua zi dimineață, am găsit clasorul pe noptieră și, între file, un plic vechi pe care nu-l mai observasem. Nu știu dacă fusese acolo dintotdeauna sau dacă tocmai apăruse. Cert este că ștampila specială aplicată părea să spună, în felul ei: „Universul trimite scrisori, iar noi, colecționarii, avem datoria să le citim”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu