O scrisoare nerostită și un timbru care vorbește tăcut

Era o seară liniștită, iar biroul meu era presărat cu plicuri vechi și achiziții recente. Printre ele, o serie de timbre noi emise în Caraibele Olandeze, dedicate memoriei pictorului olandez Johannes Vermeer, mi-a atras imediat atenția. A fost ca o reîntâlnire cu un vechi prieten de care nu știam că mi-era dor.
Unul dintre timbrele din mini-coala aniversară reproduce o scenă aparent banală: o tânără în rochie albastră, stând în picioare, citind o scrisoare. Nu zâmbește, nu plânge, nu vorbește. Doar citește. Este lucrarea „Femeie citind o scrisoare”, pictată de Vermeer în jurul anului 1663.

Și, totuși, în acea tăcere pictată se simte un întreg roman.
Femeia se află într-o cameră simplă, luminată blând de fereastra laterală – acel tip de lumină devenit inconfundabil la Vermeer. Pe perete, abia vizibil, se distinge un tablou cu o hartă, sugerând poate că cel care i-a scris e departe. Dar ce spune scrisoarea? E de dragoste? De rămas-bun? O veste bună sau o teamă nespusă?
Tocmai această ambiguitate face din lucrare o capodoperă a introspecției. 

Nu avem nevoie de cuvintele scrise în acea scrisoare – privirea tinerei, poziția mâinilor, atmosfera de reverie spun totul. E o scenă despre așteptare, despre speranță și despre intimitatea momentelor pe care nu le împărtășim cu nimeni.
Pe timbrele emise cu reproducerea acestei lucrări de artă, am putut observa că momentul de profundă tăcere a fost redat cu o minuțiozitate remarcabilă. Rochia albastră pare că vibrează în lumina caldă, iar scrisoarea, mică și delicată, devine centrul unei povești fără glas, dar pline de ecouri.

Filatelia, la rândul ei, este o formă de corespondență. Uneori scriem, alteori doar colecționăm urme ale cuvintelor celorlalți. Iar când întâlnim pe un timbru o capodoperă ca aceasta, simțim că timpul nu mai are granițe: o tânără pictată acum mai bine de trei secole ne privește, printr-o fereastră miniaturală de hârtie, și ne reamintește cât de prețioasă este o scrisoare.

Poate că nu întâmplător Vermeer a ales să surprindă acest moment. Într-o epocă fără ecrane, o scrisoare era mai mult decât hârtie – era o punte între lumi, între suflete, între doruri. Iar astăzi, când totul se transmite în grabă, un timbru care o înfățișează pe femeia care citește o scrisoare ne reamintește de frumusețea timpului încet și a cuvintelor scrise cu inima.