Nu mi-a spus nimeni prima dată ce e un plutaș. Am aflat singur, răsfoind o vedere veche, ușor decolorată, în care un bărbat cu pălărie și cojoc stătea, cu un ciomag gros în mână, pe o plută de bușteni, în mijlocul unui râu învolburat. Nu era nimic teatral în imagine, doar o seninătate stranie, un om și o meserie care mergea, la propriu, cu lemnul pe apă.
Așa am ajuns să descopăr plutăritul – meseria uitată care a modelat, secole la rând, viața de pe Valea Vaserului. Înainte de trenuri forestiere și camioane încărcate, lemnul cobora singur, plutind pe râuri, ghidat cu măiestrie de acești oameni ai apelor repezi. Haitul Măcârlău, barajul de piatră construit în secolul XVIII, aduna apă luni întregi pentru ca, la momentul potrivit, să o elibereze cu forță și să poarte în aval buștenii legați în plute. Erau drumuri fără roți, direcționate cu cârlige, instinct și rugăciune.
Pentru noi, cei de azi, plutăritul e doar o fotografie uitată într-o cutie de carton sau o legendă spusă de bunici. Dar tocmai pentru că uitarea e cel mai tăcut dușman al istoriei, Cercul filatelic al Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare a realizat un plic ocazional dedicat acestui meșteșug aproape mitic. Nu e un simplu plic – e o punte filatelică peste timp. O felie de memorie a unei epoci în care apa, lemnul și omul formau un echilibru natural.
Privind ilustrația de pe plic, simți din nou vibrația acelui lemn ud, mirosul rece al râului, poate chiar strigătul de avertisment al unui maistru de plută. Și, pentru o clipă, ai senzația că pluta mai trece o dată prin Vaser, nu pentru lemn, ci pentru amintire.
Filatelia nu colecționează doar timbre. Ea păstrează oameni, meserii, lumi dispărute. Iar când deschizi un astfel de plic, nu găsești doar hârtie – găsești o poveste care încă plutește.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu