120 de ani de la darea în exploatare a liniei de cale ferată Baia Mare - Baia Sprie

În anul 1904, în contextul dezvoltării economice accelerate din perioada Imperiului Austro-Ungar, a fost înființată Societatea pe Acțiuni a Căii Ferate Locale Baia Mare - Baia Sprie (în maghiară, Nagybánya-Felsőbányai helyiérdekű vasút részvénytársaság). Obiectivul principal al acestei companii era crearea unei infrastructuri feroviare moderne care să faciliteze transportul de mărfuri și persoane între localitățile Baia Mare (Nagybánya) și Baia Sprie (Felsőbánya), situate în regiunea Maramureșului.

Proiectul s-a bucurat de un sprijin financiar substanțial, valoarea inițială a investiției ridicându-se la 259.000 coroane. Ministerul Comerțului din Budapesta a contribuit cu 100.000 de coroane, în timp ce orașul Baia Sprie a adăugat un aport de 90.000 de coroane. Restul capitalului a fost obținut prin emiterea unui set de acțiuni la purtător cu valoare nominală de 200 coroane fiecare, începând din anul 1907.

În anii premergători deschiderii oficiale, s-au efectuat numeroase lucrări de infrastructură, printre care și construirea unor poduri, terasamente și gări adaptate necesităților locale. Darea în exploatare a liniei de cale ferată Baia Mare - Baia Sprie pe data de 9 noiembrie 1905 a fost un eveniment major pentru comunitățile din zonă, oferind noi oportunități economice și facilitând legăturile comerciale între cele două localități și împrejurimi.
Pe lângă beneficiile economice directe, dezvoltarea căii ferate a contribuit la consolidarea statutului urbanistic al orașelor implicate, stimulând investițiile în minerit, industrie și turism. De asemenea, a reprezentat un pas important în modernizarea regiunii Maramureș, integrând-o mai bine în rețeaua de transport a Imperiului Austro-Ungar.
Chiar dacă linia de cale ferată Baia Mare - Baia Sprie a fost închisă definitiv pe data de 14 iulie 1988 și demontată din teren, ea a rămas un simbol al dezvoltării industriale din acea perioadă, marcând o etapă semnificativă în istoria economică a Maramureșului.
Pentru a satisface interesul pasionaților de filatelie feroviară, Cercul filatelic al Bibliotecii „Petre Dulfu” din Baia Mare a creat și lansat un plic aniversar și o carte poștală ilustrată, fiecare realizată într-un tiraj limitat de 25 de exemplare.

Povestea unei rațe regale

Într-un colț liniștit al Angliei, acolo unde pajiștile verzi se întâlnesc cu apele domoale, s-a născut cândva o rață cu totul aparte: Aylesbury. Numele ei vine de la orașul Buckinghamshire-ului, iar povestea începe în secolul al XVIII-lea, când fermierii locali au început să o crească pentru penajul alb ca zăpada și pentru carnea sa considerată delicatese.

Rața Aylesbury are un mers blând, cu silueta ei albă și ciocul rozalie ce pare desenat cu grijă. Nu e doar o pasăre domestică, ci un simbol al unei tradiții englezești care a rezistat generații la rând. În vremurile de glorie, aceste rațe erau trimise cu sute la piețele din Londra, devenind un adevărat brand culinar al regiunii.
Anul acesta, frumusețea lor elegantă a ajuns din nou pe timbre, prin intermediul recentei emisiuni filatelice a Royal Mail dedicată rațelor britanice (vezi maxima din deschiderea acestui articol). Privind marca poștală cu Aylesbury, colecționarul nu vede doar un exemplar de pasăre, ci o poveste despre migală, despre cum oamenii au știut să îmblânzească natura și să transforme o simplă rață într-un simbol al simplității și al tradiției.
Pe hârtia gumată a timbrului, Aylesbury își întinde gâtul ca și cum ar pluti spre trecut, ducând cu ea memoria unui ținut și a unei lumi rurale pe care filatelia o păstrează vie.

Cripto-timbrul – când colecționarul pășește în lumea digitală

Totul a început cu un clic. Un prieten filatelist mi-a trimis un mesaj scurt, dar intrigant: „Ai văzut timbrul cu hamsterul portar de noapte? E și NFT!” Am zâmbit, crezând că glumește. Dar nu era nicio glumă. În lumea filateliei, o nouă specie de timbre începe să crească: timbrele cripto, punți între hârtia de colecție și lumea digitală.
Aceste timbre nu doar că se lipesc pe plic, ci și pe blockchain. Fiecare exemplar vine cu un NFT (token nefungibil), adică o versiune digitală unică, stocată pe internet, care certifică autenticitatea și unicitatea piesei — un soi de „timbru digital” în oglindă, pe care nu-l ții într-un clasor, ci într-un portofel virtual.

Austria a fost una dintre pionierii acestei revoluții, lansând timbre care omagiază figuri emblematice precum Mozart sau abordează teme mitice, precum dragonii. În mod surprinzător, și Țările de Jos au îmbrățișat ideea, contribuind la o emisiune comună pe aceeași temă fantastică.

Liechtenstein, însă, a adus un aer ludic și ironic în această zonă: un câine cu fundiță și un hamster stilizat drept portar de club de noapte apar pe două dintre cele mai neconvenționale timbre cripto emise până acum. Nu-i greu de înțeles de ce aceste piese au stârnit zâmbete, curiozitate și, inevitabil, colecționari pasionați.

Cripto-timbrele nu vin să înlocuiască filatelia tradițională, ci să o provoace. Ele ridică întrebări: Cum definim un timbru? Mai contează suportul fizic sau esența mesajului? Putem vorbi de o colecție în format virtual, validă filatelic? Răspunsurile nu sunt simple. Dar tocmai aici e frumusețea — la granița dintre hârtie și algoritm, dintre emoția tangibilă și codul invizibil.

În concluzie, timbrul cripto nu este doar o curiozitate. Este un semn că filatelia nu s-a oprit în epoca aburului, ci respiră aerul secolului XXI, experimentând, testând limitele și — de ce nu? — distrându-se. Și poate că, într-o zi, când voi răsfoi catalogul meu digital, voi zâmbi din nou la vederea hamsterului de noapte.

Povestea unui timbru cusut cu ață

Într-o zi, răsfoind noutățile filatelice internaționale, am dat peste un timbru care avea un farmec cu totul aparte. Nu era tipărit pe hârtie obișnuită, ci țesut din fire fine, ca o broderie în miniatură. Îl priveai și aveai impresia că ții în mână nu doar o piesă poștală, ci o bijuterie textilă, un fragment de artă delicată.

Dar frumusețea vine și cu un preț. Timbrele brodate, fiind realizate prin tehnici complexe și în tiraje limitate, au valori nominale foarte ridicate. Așa se explică de ce, în loc să circule pe scrisori, ele rămân mai mult în albume, ca piese de vitrină. Paradoxal, tocmai eleganța și raritatea lor nu încurajează achiziția largă, ci le transformă într-un lux rezervat câtorva colecționari.

M-am gândit atunci că aceste timbre seamănă cu poveștile cusute de bunici pe fețe de pernă: delicate, unice, dar prea prețioase ca să fie folosite zi de zi. Și poate tocmai aici se ascunde farmecul lor: între arta poștală și arta textilă, între frumusețea vizibilă și valoarea inaccesibilă.
Într-un clasor, un timbru brodat nu e doar o piesă filatelică, ci și o întrebare tăcută: cât suntem dispuși să plătim pentru frumusețea efemeră a unui obiect menit, inițial, să circule din mână în mână?