Călătorie filatelică pe apele Dunării

În fiecare colțișor al unei coli de timbre se ascunde o poveste. Unele ne poartă peste munți, altele peste mări. De data aceasta, Romfilatelia ne invită la bordul unei corăbii imaginare, într-o călătorie pe apele Dunării – fluviul care a legat și a despărțit, care a purtat mărfuri, povești și destine. Emisiunea filatelică „Istoria Navigației Dunărene” (LP #2521), introdusă în circulație pe 24 iunie, marchează două momente esențiale din trecutul acestui fluviu legendar: 200 de ani de la nașterea inginerului Charles Augustus Hartley și 169 de ani de la înființarea Comisiei Europene a Dunării (CED).

Cu izvoarele pornind timid din Munții Pădurea Neagră din Germania și cu o gură larg deschisă către Marea Neagră, Dunărea străbate 10 țări și o istorie cât un continent. Pe teritoriul României, acest fluviu a fost pentru secole nu doar o cale de navigație, ci și o linie de graniță, de conflict și apoi de colaborare internațională.

În secolul al XIX-lea, odată cu sfârșitul Războiului Crimeii, marile puteri europene au înțeles că fluviul avea nevoie de reguli clare de navigație. Astfel, în 1856, la Paris, s-a născut Comisia Europeană a Dunării – un fel de „proto-Uniune Europeană”, cum ne place să o numim astăzi. Statele semnatare – Prusia, Marea Britanie, Franța, Sardinia, Austria, Rusia și Imperiul Otoman – au hotărât să coopereze pentru a transforma Dunărea într-un coridor sigur pentru comerț.

În mijlocul acestor eforturi internaționale a apărut o figură aparte: inginerul britanic Charles Augustus Hartley. Dacă fluviul avea nevoie de un arhitect al transformării sale, el a fost omul potrivit la momentul potrivit. Timp de 15 ani, cu sediul la Galați și la Sulina, Hartley a pus în aplicare proiecte care au schimbat fața navigației dunărene: dragaje pe brațul Sulina, corectarea meandrelor, stabilirea balizajului și chiar reorganizarea urbană a Sulinei, care la acea vreme era un mic port cosmopolit la marginea Europei.
Hartley nu a fost doar un tehnician, ci și un diplomat al apelor, un strateg al dezvoltării și, fără exagerare, un pionier al hidrotehnicii europene. În 2025, prin această emisiune filatelică machetată de George Ursachi, îi aducem un omagiu binemeritat.

Cele două mărci poștale ale emisiunii sunt, în sine, mici capsule de istorie. Prima (având valoare nominală de 5 lei) ne poartă privirea către Palatul Comisiei Europene a Dunării din Galați, construit între 1893 și 1896 și astăzi găzduind Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”. A doua (cu nominalul de 14 lei) îl înfățișează pe Charles Hartley, alături de imaginea primului sediu al CED din Sulina.
Plicul „prima zi” (183 de exemplare) completează povestea cu un document fotografic rar, în care îi regăsim pe membrii fondatori ai Comisiei Europene a Dunării, cu o hartă a Deltei drept fundal – o hartă pe care, în acei ani, se schițau nu doar rute de navigație, ci și planuri de modernizare și dezvoltare.
După 1948, destinul Comisiei Europene a Dunării a fost preluat de nou-înființata Comisie a Dunării, un organism care reunește astăzi reprezentanți ai unsprezece state riverane. Dar spiritul de colaborare care s-a născut odată cu Tratatul de la Paris și cu munca lui Hartley plutește încă peste apele fluviului.
Această serie filatelică nu doar comemorează două borne istorice, ci ne oferă nouă, colecționarilor, o invitație la reflecție și redescoperire. Fie că privim aceste timbre cu ochiul pasionatului de istorie, al filatelistului sau pur și simplu al călătorului imaginar, „Istoria Navigației Dunărene” rămâne o poveste despre oameni care au știut să îmblânzească și să unească.
Și poate, data viitoare când veți privi Dunărea de pe un mal românesc, veți vedea, dincolo de valuri, silueta unui vapor de epocă și chipul unui inginer britanic, privind spre viitor, iar prin accesarea codului QR de pe minicolile emisiunii, puteți descoperi și mai multe detalii despre fascinanta aventură a navigației dunărene!

Gustav Krklec – Vocea lirică a modernismului croat

Gustav Krklec (1899–1977) a fost un important poet, eseist și traducător croat, considerat una dintre figurile marcante ale literaturii croate interbelice. Născut în Ujście Rakovec, a studiat filozofia și literatura în Viena și Zagreb. Poezia sa se remarcă prin lirism rafinat, influențe simboliste și un profund sentiment al trecerii timpului. Volumele sale, precum Lirika (1919), Izlet u nebo (1926) sau Tamnica vremena (1944), reflectă o sensibilitate modernistă și o reflecție asupra condiției umane. De asemenea, Krklec a avut o activitate remarcabilă ca traducător din limba germană, aducând în croată operele unor autori precum Goethe sau Rilke. A fost membru al Academiei Croate de Științe și Arte și a contribuit activ la viața culturală a țării sale.

Fantoma discretă a ghețurilor antarctice

Printre cele mai enigmatice și mai greu de observat viețuitoare ale Antarcticii se numără Foca lui Ross (Ommatophoca rossii), o specie rară, care trăiește în cele mai inaccesibile regiuni ale banchizei sudice. Este o „focă adevărată” (din familia Phocidae), singurul membru al genului Ommatophoca, și una dintre cele mai puțin cunoscute foci de pe planetă.

Foca lui Ross are un areal strict antarctic, fiind întâlnită exclusiv în apropierea calotelor glaciare ce înconjoară continentul alb. Nu a fost observată în alte regiuni ale globului, iar izolarea sa geografică o face cu atât mai specială. Preferă banchiza de gheață plutitoare, unde trăiește, se reproduce și își caută hrana.
Această focă este cea mai mică dintre speciile antarctice – adulții ating în jur de 2 metri în lungime și cântăresc aproximativ 200 de kilograme. Blana sa este scurtă și fină, cu o nuanță maronie deschisă pe spate și argintie pe abdomen. Capul este scurt și lat, iar trupul este compact, adaptat perfect mediului polar.

Una dintre cele mai distinctive trăsături este dimensiunea ochilor – specia având ochi neobișnuit de mari, cu un diametru de aproximativ 7 cm. Această adaptare este esențială pentru viața în medii întunecate, sub stratul gros de gheață, unde își vânează prada. Numele său științific reflectă acest aspect: Ommato- înseamnă „ochi”, iar phoca înseamnă „focă”.

Focile sunt extrem de tăcute și solitare, petrecându-și timpul fie odihnindu-se pe banchiză, fie scufundându-se în apele înghețate în căutarea hranei. Se hrănesc cu pești, calmari și alte viețuitoare marine mici, pe care le pot detecta și captura cu ajutorul unui sistem dentar adaptat prinderii prăzii alunecoase.
Împerecherea are loc în apele antarctice, iar puii se nasc în luna noiembrie, după o gestație de aproximativ nouă luni. Sunt alăptați timp de aproximativ patru săptămâni, după care încep procesul de înțărcare și învățare a tehnicilor de supraviețuire.

Un aspect fascinant legat de aceste animale îl reprezintă vocalizările sale. Emite sunete complexe, vibrante și melodioase, asemănătoare unor triluri, ceea ce a inspirat comparații cu sirenele din mitologie. Aceste sunete sunt folosite în special în perioada de reproducere și pot fi auzite de la distanțe mari sub apă.

Foca lui Ross împarte un strămoș comun cu alte trei foci antarctice: foca mâncătoare de crabi (Lobodon carcinophaga), foca leopard (Hydrurga leptonyx) și foca lui Weddell (Leptonychotes weddellii). Împreună, ele formează tribul Lobodontini, adaptat pentru viața în apele reci și bogate în hrană din jurul Antarcticii.
Fosile ale acestei specii au fost descoperite în Noua Zeelandă și datează din Pleistocenul timpuriu, ceea ce sugerează că foca de Ross are o istorie evolutivă relativ recentă, dar izolată.
Discretă, rar văzută și puțin studiată, Foca lui Ross rămâne una dintre cele mai misterioase creaturi ale emisferei sudice. Adaptările sale spectaculoase la mediul extrem, trăsăturile fizice neobișnuite și cântecele sale subacvatice o transformă într-un simbol tăcut al biodiversității antarctice. O adevărată comoară vie, ce merită protejată și cercetată cu respect.

115 ani de istorie feroviară: Podu Iloaiei – Hârlău, o legătură între trecut și viitor

Plic aniversar realizat de către
Cercul filatelic al Bibliotecii „Petre Dulfu” din Baia Mare.

În anul 2025 se împlinesc 115 ani de la inaugurarea căii ferate Podu Iloaiei – Hârlău (CF 607), un segment de infrastructură feroviară cu o semnificație aparte pentru județul Iași și pentru regiunea Moldovei. Această linie de cale ferată nu a fost doar o legătură între localități, ci și un factor important în dezvoltarea economică, socială și culturală a zonei.

Gara Hârlău, carte poștală din 1912
(la doi ani după inaugurarea gării).

La începutul secolului al XX-lea, Moldova avea nevoie acută de dezvoltarea rețelei feroviare pentru a sprijini agricultura, comerțul și mobilitatea populației. Zona Hârlăului, cu potențial agricol și resurse locale, era relativ izolată de marile centre urbane, iar o legătură feroviară devenise o prioritate.
Astfel, pe 1 iulie 1910, a fost inaugurată linia ferată Podu Iloaiei – Hârlău, cu o lungime de aproximativ 41 de kilometri. Construcția a fost o realizare tehnică notabilă pentru acea perioadă, având în vedere relieful și condițiile logistice existente.
De-a lungul timpului, această cale ferată a servit drept arteră vitală pentru transportul de cereale, lemn, produse meșteșugărești și industriale, dar și pentru circulația oamenilor între sate, comune și orașe. A fost o punte de legătură între Hârlău și rețeaua feroviară națională, prin nodul de la Podu Iloaiei, care făcea conexiunea cu linia principală Iași – Roman.
În perioada interbelică și în timpul regimului comunist, linia a cunoscut o intensă activitate, având trenuri de marfă și de călători care deserveau localitățile din nord-vestul județului Iași. De asemenea, gara din Hârlău a devenit un punct de reper local, un loc de întâlnire și de plecare spre lume.
Ca multe alte linii secundare din România, după 1990, traseul Podu Iloaiei – Hârlău a intrat într-un proces de declin, cauzat de scăderea traficului feroviar, lipsa de investiții și orientarea tot mai mare spre transportul rutier.
Cu toate acestea, interesul pentru revitalizarea infrastructurii feroviare locale a început să crească în ultimii ani, în contextul unei renașteri a ideii de mobilitate sustenabilă, a valorificării patrimoniului istoric și a turismului feroviar.
Astăzi linia este deservită de șapte perechi de trenuri operate de către Regio Călători, care pornesc din Iași și parcurg acest traseul în aproximativ o oră și jumătate. Trenurile opresc în stațiile: Erbiceni hc, Spinoasa Hm, Belcești, Podu Ulmi h, Hodora hc, Cotnari, Ceplenița hc și Bădeni hc. Compania are în exploatare pe acest segment de linie automotoare Duewag, AMX, VT și RD.
Aniversarea a 115 ani de la inaugurarea acestei linii feroviare este o ocazie de omagiu adus muncii inginerilor, muncitorilor și comunităților locale care au susținut și folosit această cale de acces spre dezvoltare, prin realizarea în cadrul Cercului filatelic al Bibliotecii județene „Petre Dulfu” din Baia Mare a unui plic aniversar în ediție limitată (tiraj 25 exemplare). De asemenea, este un moment potrivit pentru a reflecta asupra viitorului transportului feroviar în zonele rurale și pentru a susține inițiativele de reconectare a localităților prin căi ferate funcționale.
Calea ferată Podu Iloaiei – Hârlău nu este doar o linie trasată pe hartă, ci o parte din istoria comunității și a Moldovei. După 115 ani, rămâne un simbol al legăturii dintre trecut, prezent și viitor – o invitație de a păstra vie moștenirea feroviară și de a construi pe fundația ei o mobilitate modernă, durabilă și accesibilă.