O poveste din pădure și din clasor

Prin luminișurile liniștite ale pădurilor de fag și stejar, uneori chiar la rădăcina brazilor, se ascunde o ciupercă cu nume tandru: Lăptuca dulce (Lactifluus volemus). Nu este la fel de faimoasă precum hribii sau gălbiorii, dar are o eleganță aparte, de parcă ar fi un secret pe care pădurea îl dăruiește doar celor atenți.
Pălăria sa catifelată, cu nuanțe între brun-roșiatic și caramel, poate ajunge până la 20 de centimetri și se aplatizează odată cu vârsta. Lamelele crem se înroșesc atunci când sunt atinse, iar piciorul, mai deschis la culoare, completează armonia. Dacă este rănită, ciuperca „plânge” un lapte albicios ce se colorează în brun la contactul cu aerul. Și, ca un semn de recunoaștere, poartă cu sine un miros inconfundabil de… hering.

Considerată o delicatesă rară, Lăptuca dulce își dezvăluie cel mai bine aroma atunci când e prăjită simplu, la foc iute. Crește în Europa, America de Nord și Asia, dar devine din ce în ce mai greu de întâlnit, ca o mică bijuterie a naturii.
Pentru filateliști, o asemenea ciupercă trece din pădure în clasor, prin timbre care îi surprind frumusețea modestă și farmecul discret. Acolo, printre specii desenate cu migală, Lăptuca dulce își păstrează povestea vie, ca o amintire a gustului și a naturii pe care timbrele știu să o înveșnicească.