Muzeul orașului Varaždin – o poveste filatelică printre ziduri vechi

Când pășești prin Varaždin, orașul pare să respire prin clădirile sale baroce, prin curțile liniștite și prin vechile sale palate. Însă adevărata inimă a acestui loc, cel puțin pentru un pasionat de filatelie și istorie, bate în Muzeul orașului Varaždin – o instituție care, în 2025, a împlinit un secol de existență.

Am ajuns acolo într-o dimineață senină, cu aparatul foto și cu un carnețel de notițe în buzunar, așa cum fac de obicei când caut idei pentru blogul filatelic. Muzeul nu este doar un spațiu, ci șase: Cetatea Veche, turnul de veghe, grânarul, Palatul Sermage, Palatul Herzer și, mai nou, Palatul Patačić. Fiecare clădire păstrează nu doar colecții, ci povești, iar fiecare poveste – ca un timbru vechi – are marginile ei unice, ușor tocite de timp, dar încă pline de culoare.

În Cetatea Veche, un custode mi-a povestit că muzeul adăpostește aproape 200.000 de piese. Puține sunt cumpărate; majoritatea au fost donate de locuitorii orașului, de familii croate, germane și evreiești care au înțeles că moștenirea lor trebuie să rămână undeva, în siguranță. Așa mi-am imaginat pentru o clipă colecțiile muzeului ca pe o uriașă „emisiune” dedicată spiritului comunității – fiecare obiect un mic timbru, fiecare timbru o mărturie.

Când am ajuns în curtea Palatului Sermage, mi-am amintit descrierile localnicilor: vara aici cântă Șpancirfestul, iarna luminează Adventul, iar zidurile se umplu de glasuri, exact ca un album filatelic răsfoit de generații diferite. Palatul Herzer, în schimb, are o liniște aparte, ca un plic nedesfăcut care așteaptă să-i descoperi conținutul.
Adevărata surpriză, însă, a fost Palatul Patačić, recent adăugat muzeului. Deși lucrările pentru noile expoziții sunt încă în desfășurare, atmosfera are farmecul acela al unei coli neperforate, gata să devină o emisiune specială.

Muzeul Orașului Varaždin nu este doar un loc în care se păstrează istoria. Este un loc în care istoria se adună, se așază cumințică pe rafturi, se lasă privită și, uneori, parcă îți face cu ochiul, invitându-te să scrii despre ea.
Iar pentru mine, această vizită a fost ca descoperirea unui timbru rar într-o cutie prăfuită: neașteptată, luminoasă și plină de povești ce merită împărtășite.

 

Rața indiană alergătoare – o poveste pe timbru

Pe câmpiile luminoase din India, o rață indiană alergătoare își făcea drum printre ierburi, cu pasul vioi și agil. Penajul ei viu colorat, cu nuanțe de verde irizat și maro cald, părea că prinde viață sub razele soarelui de amiază. Localnicii o admirau pentru viteza și grația cu care se ferea de prădători, iar copiii o urmăreau cu ochi curioși, învățând să iubească natura.

Un colecționar de timbre, trecând prin acele meleaguri, observă rața și simți că merită să ajungă pe hârtia fină a unei emisiuni filatelice. Fiecare detaliu – de la aripile strălucitoare la pașii sprinteni – putea fi transpus cu migală în culori vibrante. Astfel, rața indiană alergătoare începu să călătorească prin lume, pe timbre și în inimile colecționarilor, purtând cu ea spiritul câmpiilor indiene și frumusețea sălbăticiei.

Plicul care urcă muntele

Pier Giorgio Frassati iubea munții. Îi urca cu pași siguri, dar cu inima ușoară, ca și cum fiecare vârf cucerit era doar o treaptă spre cer. Îi plăcea să fie printre prieteni, să ajute pe cei sărmani, să trimită mesaje de încurajare.
Îmi imaginez că, dacă ar fi trăit astăzi printre filateliști, Pier Giorgio ar fi ales un plic ilustrat cu un peisaj montan și ar fi lipit pe el un timbru cu zăpezi alpine. Și-ar fi scris cu grijă adresa prietenului său, apoi ar fi adăugat un gând simplu: „Verso l’alto” – „Spre înalt”.

Filatelia are această putere discretă: un plic ștampilat poate fi mai mult decât o scrisoare, poate deveni un simbol al drumului interior. Așa cum Frassati urca muntele pentru a-l oferi lui Dumnezeu, tot așa un colecționar urcă muntele propriei pasiuni, adunând timbru după timbru, ca pe niște trepte de lumină.
Astăzi, chipul lui Pier Giorgio apare și pe timbre emise în diverse țări, mărturie că viața lui, scurtă dar intensă, rămâne un mesaj care călătorește peste timp. 

Iar pentru noi, filateliștii, un asemenea timbru nu e doar o piesă de colecție, ci un mic vârf de munte în clasor, care ne amintește să privim mereu în sus.

Veverița vulpe – vedeta filateliei mondiale

Veverița vulpe (Sciurus niger) este cea mai mare specie de veveriță de pe continentul nord-american, răspândită în Statele Unite, sudul Canadei și nordul Mexicului. Această specie impresionează prin dimensiuni, agilitate și coloritul distinct al blănii, care i-a adus și numele sugestiv de „vulpe”.

Veverița vulpe trăiește în păduri de foioase și zone deschise, construind vizuini în scorburi sau cuiburi mari în arbori. Este omnivoră, consumând ghinde, muguri, semințe de pin, fructe și insecte. Rolul său în ecosistem este esențial: răspândește semințe și contribuie la regenerarea pădurilor, fiind un veritabil „grădinar” al naturii.

În filatelia mondială, veverița vulpe este reprezentată frecvent pe timbre, blocuri filatelice, viniete sau coli tematice, fiind folosită pentru a celebra biodiversitatea și frumusețea faunei nord-americane. Ilustrațiile surprind energia, agilitatea și comportamentele caracteristice ale speciei, transformând fiecare timbru într-o mică poveste naturalistă.
Privind aceste timbre, colecționarii nu se limitează doar la admirarea artei miniaturale, ci pot explora și fascinanta lume a ecologiei, înțelegând mai bine legătura delicată dintre animale și habitatul lor. Filatelia devine astfel o fereastră către natură, iar veverița vulpe, un ambasador neobișnuit, dar plin de farmec.