Timbrele fiscale pentru pașapoarte (1933-1940)

Deși nu fac parte din circuitul poștal tradițional, timbrele speciale pentru pașapoarte reprezintă o fereastră fascinantă către istoria administrativă și financiară a României interbelice. Aceste piese fiscale au apărut ca o soluție directă la criza economică din 1933, când statul român a căutat, prin Legea 12/9.1.1933, noi surse de venit, impunând o taxă specială pentru eliberarea pașapoartelor. Plata acestei taxe nu se făcea în bani lichizi, ci prin aplicarea unui timbru special pe documentul de călătorie și anulat de autoritatea care a eliberat pașaportul.

Prin Decretul Regal nr. 115/27 ianuarie 1933, Ministerul de Finanțe a pus în circulație, începând cu 1 februarie 1933, primele valori ale acestei serii: 125, 188, 500 și 750 de lei. Ulterior, pe 15 aprilie 1940, li s-au adăugat și valorile de 600 și 900 de lei.
Aceste piese administrative sunt deosebit de interesante din punct de vedere tipografic. Imprimate prin tipar înalt pe hârtie cretată, ele preiau un fond ghiloșat modificat de la timbrul fiscal al lui Carol al II-lea din 1932 (Efigia în cerc). Dimensiunile lor erau de aproximativ 26 x 42 mm, cu o dantelură fină de 13½ unități.

Cea mai mare particularitate este modul de imprimare în trei culori: cadrul și fondul aveau o nuanță, efigia Regelui Carol al II-lea o altă culoare, iar valoarea nominală și cuvântul emblematic „PASPORT” o a treia culoare. Toate piesele afișau clar „ROMÂNIA” în partea superioară și valoarea taxei în partea de jos.
Fiecare valoare era distinct codificată cromatic, oferind un indiciu vizual rapid asupra taxei plătite:
Valoarea de 125 de lei utiliza nuanțe de violet pentru cadru și fond, violet închis pentru efigie și albastru pentru text.
Piesa de 188 de lei îmbina brunul deschis și închis cu roșul.
Timbrul de 500 de lei era realizat în roz, roșu și orange și era aplicat pe pașapoartele eliberate pe termen de 3 luni și pe cele de emigrare.
Cea mai mare valoare inițială, de 750 de lei (6 luni), folosea gri deschis, albastru-verzui și albastru.
Valorile introduse mai târziu aveau propriul cod: 600 de lei utiliza brun roșcat, brun închis și albastru, iar 900 de lei era o combinație de verde, verde închis și albastru. 
Pentru pașapoartele eliberate pe o perioadă de 12 luni se aplicau timbre în valoare de 1.000 lei. Pașapoartele eliberate pentru studii se timbrau cu o pătrime din valoarea taxelor în vigoare (125 lei pentru 3 luni, respectiv 188 lei pentru 6 luni).
Întreaga serie a fost retrasă din circulație la 17 octombrie 1941 în baza Legii 665/17.07.1941, dar piesele rămân mărturii palpabile ale rigorilor fiscale impuse cetățenilor români în drumul lor către libertatea de a călători.

Bibliografie: 
ing. Mihai Cojocar - Catalogul timbrelor fiscale și a vignetelor românești, București, 2011, ISBN 978-973-0-10207-9
Regatul României - Monitorul oficial, nr. 24/Luni, 30 ianuarie 1933 
Regatul României - Monitorul oficial, nr. 26/Miercuri, 1 februarie 1933 
Revista Economică - Noi modificări la legea timbrului, Anul XXXV, Nr. 5, Sibiu, 4 februarie 1933 
Gavril Ursu - Dicţionar enciclopedic administrativ, Cluj, Cartea Românească, 1935

Când natura devine artă

Pe țărmurile nisipoase ale Marii Britanii, acolo unde marea se retrage lăsând bălți lucitoare, apare o pasăre ce pare pictată de un artist îndrăzneț: rața Shelduck (Tadorna tadorna). Cu penajul ei contrastant – alb strălucitor, negru catifelat și o dungă castanie peste piept – Shelduck-ul atrage privirile ca un tablou viu, mereu în mișcare.

Localnicii o cunosc de veacuri, căci își sapă cuiburile în vizuini de iepuri părăsite sau în maluri nisipoase, iar când puii ies pentru prima dată la lumină, spectacolul devine unul dintre cele mai îndrăgite ritualuri ale naturii. În zbor, rața Shelduck este la fel de spectaculoasă, cu aripile mari ce par decupate în alb și negru, ca o gravură care se mișcă pe cer.
Filatelia mondială i-a dedicat mai multe timbre, iar imaginile surprind perfect eleganța acestui simbol al coastelor și estuarelor. 

Pentru filateliști, mărcile poștale cu această specie nu este doar o reprezentare ornitologică, ci și o fereastră spre un colț de lume unde natura și tradiția marină se întâlnesc.
Într-un clasor, aceste timbre nu adaugă doar culoare, ci și o poveste despre libertatea zborului și frumusețea simplă a țărmurilor britanice.

Templul argintului și al liniștii

În inima orașului Kyoto, ascuns între dealuri împădurite și grădini de o simplitate perfectă, se află Ginkaku-ji, Templul Pavilionului de Argint. Numele său pare să trădeze o strălucire opulentă, dar, în realitate, templul este o meditație în lemn, piatră și tăcere – un loc în care frumusețea nu se arată, ci se lasă descoperită.

Legenda spune că shogunul Ashikaga Yoshimasa, copleșit de zbuciumul vremurilor, a dorit un refugiu care să reflecte idealul estetic al Japoniei clasice. În secolul al XV-lea, el a început construirea unui pavilion ce urma să fie acoperit cu argint, asemenea fratelui său mai mare – faimosul Kinkaku-ji, Templul de Aur. Dar războaiele și timpul au oprit planul. Pavilionul a rămas simplu, neacoperit, iar tocmai această lipsă l-a transformat într-un simbol al modestiei și perfecțiunii imperfecte.

În grădina sa, pietrișul alb este greblat în valuri ordonate, iar micile movile de nisip – printre care celebrul „Munte al Lunii” – par să respire odată cu vântul. Aici, filosofia Zen a atins o formă vizuală: liniștea, echilibrul și trecerea clipelor devin parte din artă.
Privit de pe timbre, Templul de Argint pare să nu aparțină nici lumii, nici timpului. Este o amintire a tăcerii, o invitație la reflecție – și o dovadă că, uneori, adevărata strălucire nu vine din aur sau argint, ci din pacea interioară pe care doar arta o poate aduce.

Subprefectul de la câmpie

Într-o lume în care timbrele spun povești despre oameni și locuri, numele lui Stéphen Liégeard apare ca o surpriză elegantă, legată de azurul Mediteranei. Născut la Dijon, în data de 29 martie 1830, și plecat dintre cei vii la Cannes, în 29 decembrie 1925, Liégeard nu a fost doar un înalt funcționar al statului francez, ci și un politician, scriitor și poet rafinat.

Se spune că Daudet l-a transformat într-un personaj literar, „Subprefectul de la câmpie”, în volumul „Scrisori din moara mea”. Dar adevărata sa amprentă culturală a venit mai târziu, când, grație averii sale, și-a putut dedica viața scrisului. În iernile petrecute la Cannes, a adunat impresii, imagini și emoții din călătoriile sale pe țărmul sudic al Franței. Din aceste trăiri s-a născut, în 1887, volumul „La Côte d’Azur”, cartea care a dăruit lumii o denumire ce astăzi evocă imediat soare, mare și rafinament.

Filatelia nu a uitat să marcheze această moștenire. Timbrele și ștampilele ocazionale care omagiază regiunea și farmecul ei – fie că surprind albastrul Mediteranei, eleganța vilelor sau delicatețea luminii – trimit, indirect, la cel care i-a botezat numele. Iar în fiecare imagine mică, deformată de perforații, se regăsește acea propoziție a lui Liégeard care a traversat timpul: „Monaco se mișcă în nesfârșitul albastru”.
Astfel, un timbru nu mai este doar un semn poștal, ci un fragment din povestea unui om care a știut să transforme locurile în cuvinte și cuvintele în eternitate.