În arhiva veche a Poliției din Câmpulung Muscel, într-o încăpere îngustă în care mirosea a cerneală și hârtie jilavă, timbrele fiscale stăteau lipite cuminți pe dosarele prăfuite. Erau timbre mici, colorate, fiecare purtând un număr, o stemă și o povară: dovada că statul își primise partea lui.
Telefonistul Ion V. Ciopota trecea zilnic pe lângă acel sertar cu acte timbrate. Nu avea treabă cu el, dar ochiul lui, obișnuit să caute lucruri neobișnuite în rutina zilei, observase ceva: timbrele nu erau doar hârtie. Erau valori. Mărunte, dar valori.
Se spune că, într-o după-amiază de iarnă din 1933, când liniștea cuprinsese biroul, Ciopota a deschis sertarul cu gestul unui om care verifică dacă e singur. Printre dosare, pe una dintre colile îngălbenite, un timbru stătea ușor dezlipit la colț, ca și cum ar fi așteptat să fie ridicat.
Telefonistul a întins mâna. O clipă. Atât i-a trebuit să creadă că nu va observa nimeni.
Doar că timbrele, chiar vechi și anulate, au felul lor de a lipsi. Iar lipsa lor nu trece niciodată neobservată.
Câteva zile mai târziu, un inspector a constatat că unele acte „nu se mai potriveau”. Lipsea o mică pată de culoare, o bucățică de hârtie. Lipsa era suficientă pentru ca firul să fie tras, iar Ciopota, chemat la explicații, s-a trezit prins în propria neglijență. Sau poate în propriul avânt de moment.
Decizia publicată în Monitorul Oficial la 4 februarie 1933 consemnează sec: funcționar disponibilizat. Dosar închis. Statul își protejase timbrele.
Dar povestea rămâne deschisă pentru noi, filateliștii. Nu pentru a judeca, ci pentru a ne aminti câtă istorie se poate ascunde în spatele unui timbru aparent banal. Câte gesturi, câte tentații, câte povești uitate în sertare.
Uneori, un timbru nu este doar un semn de taxă.
Este martorul tăcut al oamenilor și slăbiciunilor lor.
Iar filatelia nu păstrează doar hârtia — păstrează și ecoul acestor întâmplări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu